Elixirul pierdut

Elixirul pierdut



Pentru strămoşii scandinavilor, cunoscuţi şi sub numele de vikingi, cuvântul exercita o mare forţă, de fapt o adevărată putere “magică”. Ei puteau deci afirma: “A fi poet reprezintă cea mai înaltă chemare!”



Odin însuşi, tatăl lui Thor, primul dintre zei, era Stăpân al Poeziei: el poseda Elixirul, ca o poţiune miraculoasă. Din timp în timp îl oferea anumitor oameni aleşi.



Multe alte popoare, dintre care şi amerindienii, credeau şi ei în puterea cuvântului. Resimţeau influenţa formatoare pe care acesta o putea avea nu doar asupra mediului înconjurător cât şi asupra individului. Căci repercusiunile cuvintelor – cât şi cele ale gândurilor sau faptelor – reveneau de fiecare dată, ca un ecou, la autorul lor.



În consecinţă, cei care deveneau conştienţi de această forţă “ gândeau de şapte ori înainte de a deschide gura” şi “se ţineau de cuvânt”. Recunoscând această forţă a cuvintelor, ca şi cum ar fi fost ca o făclie, o utilizau cu precauţie.



Însă mai târziu, se va abuza de cuvânt, va fi împrăştiat în cele patru vânturi, până ce acesta devine simplă vorbă goală. Fapt care a dus la slăbirea străvechiului Elixir al cuvântului.



Normand Charest