Ere apuse se trezesc la viaţă

Ere apuse se trezesc la viaţă

Fapte necunoscute din viaţa Fiului lui Dumnezeu Iisus

fragment



O furtună violentă izbucni pe lac. Parcă venea din toate direcţiile. Peste tot fulgere luminau aproape simultan, iar tunetele veneau fără întrerupere.

Discipolii se grăbeau să ajungă la adăpost înainte ca ploaia torenţială să înceapă. Câtorva le era teamă; simţeau furia fiinţelor elementale ca fiind sinistră.

Dar Iisus a rămas pe un dâmb traversat de drum. Îşi încrucişase palmele lăsându-le în voie şi privea atent la valurile furioase, la copacii care se aplecau şi la vârtejurile de nisip ridicându-se printre ei.

"Slujitorii Domnului sunt la lucru", spuse El calm. "Curăţă aerul."

Stropi grei căzură şi discipolii îl rugară pe Iisus să se grăbească şi să vină în siguranţă la adăpost. El se conformă cererii, dar i-ar fi plăcut să rămână afară, mai mult pentru că ploaia, acum căzând greu, absorbea praful şi forma imagini unice pe apă.

Cum stăteau ei într-o încăpere ai cărei locuitori probabil că plecaseră în ţinut, unul din discipolii Săi îl întrebă:

"Tu spui: "Servitorii Domnului sunt la lucru." Despre cine vorbeai, Doamne?"

Iisus răspunse:

" Nu ştii cuvintele Psalmului:" Cel care transformi îngerii tăi în vânt şi servitorii tăi în flăcări de foc"? Cu aceasta David a exprimat acelaşi lucru aşa cum şi Eu am spus adineaori.

" Nu am înţeles niciodată cuvintele acestea," Thomas mărturisi într-un fel care spunea clar: explică-mi.

Iisus acceptă de bunavoie cererea, şi spuse că tot ce oamenii numesc "Natură" este plină de servitori ai Celui Atotputernic, Care fac Voia Sa în toate lucrurile şi împlinesc Poruncile Sale.

Aceasta ei ştiau deja; dar nu fuseseră niciodată capabili să-şi imagineze atât de clar. Deodată furtuna nu le mai apărea sinistră, ci sublimă, pentru că ei recunoscuseră în ea activitatea servitorilor în Voinţa Divină.

În timp ce vorbeau se dezlanţuia o puternică furtună. Stăteau toţi ca înmărmuriţi. Deodată strigătul ţipător al unor voci umane se desluşi undeva în tumultul Naturii. Iisus ieşi la uşa încăperii şi îi chemă pe discipoli. Nu departe de ei o aşezare era cuprinsă de flăcări; un fulger o aprinsese.

"Doamne," spuse Thomas profund mişcat, " slujitorii Domnului au făcut asta tot la Voinţa Lui?"

"Tocmai am auzit că ei nu fac nimic fără Voia Domnului," replică Iuda grăbit. "De aceea El trebuie să fi vrut şi asta".

Cuvintele erau corecte, dar tonul care vibra în ele arăta că dinauntru vorbitorul nu era în căutare profundă. Iisus se uită în sus şi spuse într-o voce joasă, să nu audă nimeni:

"Tată, numai dacă Mi-ar fi permis să le arăt, ca ei sa creadă!"

Apoi le ceru discipolilor să meargă cu El la casa în flăcări. Ploaia se oprise; poate că ei puteau ajuta.

Dar până să ajungă ei nu mai era nimic de făcut. Focul arsese totul, flăcările se stingeau. Judecând după mărimea locului trebuie să fi fost o fermă destul de mare. Printre grinzi carbonizate şi obiecte arse stăteau mici grupuri de vecini care ajutau. Cumva la o parte de ei un om privea pierdut undeva în spaţiu. La picioarele sale stătea soţia lui, plângând neajutorat. Un câine încercă să se aşeze lânga ea, dar îl împinse uşor la o parte. Într-un fel prietenos, Iisus se apropie de cei doi. Îi părea rău că ei erau atât de abandonaţi în suferinţa lor. Dar când era gata să se adreseze omului, acesta ridică capul dintr-o dată:

"Străine, mergi pe drumul tău fără să te osteneşti pentru mine. Eu sufăr din plin ce am adus prin vina mea."

"Ce spui cu asta, prietenul meu?" întrebă Iisus cu căldură, în timp ce discipolii ascultau cu răsuflarea tăiată.

Omul rămase tăcut; nu era dispus să se descarce. Iisus nu voia să îl forţeze, deşi simţea că aici era exemplul pentru discipoli pentru care Îl rugase pe Dumnezeu.

Se întoarse să plece şi spuse:

"Dacă iţi dai seama că nu trebuie să suferi inocent, atunci lasă această suferinţă să devină o binecuvântare pentru tine."

Auzind aceasta, femeia ridică capul şi se uită la Cel care vorbea:

"Domnule, ce vreţi să spuneţi? Suferinţa să devină o binecuvântare? Este oare posibil?"

"Ce scop ar avea altfel suferinţa?" întrebă Iisus accentuând. "Dumnezeu nu pedepseşte de dragul de a pedepsi, ci pentru ca oamenii să înveţe din aceasta şi să se schimbe. Şi dacă fac asta, Binecuvântarea Lui se va întoarce din nou la ei. Aceasta este dorinţa mea pentru voi."

Era o rezonanţă aparte în aceste ultime cuvinte; ei toţi au perceput că dorinţa Învăţătorului era deja o binecuvântare. Dar acum cei doi nu Îl mai lăsau sa plece. Implorând, bărbatul înainte atât de taciturn, ceru sa-i fie permis să işi spună povestea. Era una tristă.

Luase casa şi ferma într-un mod greşit. Deşi suspiciunea îl ajungea, era capabil să se justifice în faţa oamenilor; totuşi, conştiinţa îl framânta şi îl lăsă fără bucurie. Soţia sa nu ştia nimic despre faptele lui greşite, dar din cauza vorbelor vecinilor şi schimbării care avusese loc la soţul ei, începuse să devină apăsată din ce în ce mai mult. Astăzi, de cum începuse furtuna, îi ceruse o explicaţie şi declarase că nu mai putea trăi lângă el decât dacă îi mărturisea dacă a greşit. Dacă el a greşit, trebuia să recunoască; atunci ea ar fi căutat să găsească soluţii împreună cu el. Putea accepta orice, chiar orice, în afară de această incertitudine disperată.

"Totuşi, nu mă puteam umili în faţa ei," continuă bărbatul. "Credeam că negând ferm, ea se va calma. Atunci poate că aş fi putut să caut soluţii în secret." Atunci ea a strigat către mine: "Domnul din Ceruri ştie ce ai făcut! Nu poţi ascunde nimic de El."

"Dar răul creştea mai mult în mine şi Eu am replicat: "Dacă este un Dumnezeu şi dacă El ştie că eu am greşit, atunci fulgerul va lovi această casă." Numai ce terminasem de vorbit că focul a lovit din cer."

Toţi au ascultat, profund mişcaţi. Dar omul reluă:

"Nu mă plâng de pierderea proprietăţii greşit dobândite. Sunt tânăr şi pot să lucrez ca să o plătesc celor pe care i-am păgubit. Soţia mă va ajuta şi viaţa noastră împreună va fi mai bună decât în ultimii ani. Dar aducând blasfemie Domnului, asta nu pot să refac niciodată. Aceasta mă va duce la disperare."

Lamentându-se, se întoarse.

"Nu poţi să refaci," se auzi vocea caldă a lui Iisus, părând în această apăsare ca fiind trimisă de Sus. "Dar ai mărturisit şi ai regretat. Dumnezeu, totuşi, se bucură pentru păcătosul care se căieşte. Acceptă povara ta pământească, ispăşeşte pentru ea cu sârguinţă, şi află că Dumnezeu te va ierta pentru vina cu care te-ai încărcat singur împotriva Lui."

"Domnule, ce spuneţi?" se bâlbâi omul, aproape incapabil să se mai controleze. "Poate Domnul, Cel de Sus, să ierte asemenea blasfemie?"

"Ea este iertată, dar nu te împovăra din nou cu ea, amintindu-ţi această zi în mod superficial. Apucă mâna Domnului şi fii călăuzit de El; atunci binecuvântarea va înflori din această agonie."

Ploaia încetase. Vecini curioşi se apropiară să audă ce avea străinul să-i spună omului. Apoi Iisus îşi luă rămas bun de la cei doi şi plecă pe drum cu discipolii.

Îndelung nici unul din ei nu vorbi; acest răspuns al lui Dumnezeu la întrebarea lor îi mişca prea adânc. Iisus, însă, Îi mulţumi Tatălui în inima Sa şi se bucură pentru discipolii săi.

În cele din urmă, Ioan spuse:

" Nici noi nu vom uita această zi. Şi pentru noi, Doamne, va deveni o binecuvântare."