Povesti ( 3 )

Vulturul

Era primãvarã si un om , strãbãtând pãdurea, a gãsit un pui de vultur, cãzut din cuib, l-a adus acasã si l-a pus în curte, unde acesta a învãtat repede sã ciuguleascã mâncarea gãinilor si sã se poarte ca ele.
Într-o zi un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
–Cum un vultur, regele pãsãrilor, a ajuns sã trãiascã printre gãini?
–Fiindcã l-am hrãnit cu mâncarea gãinilor si l-am învãtat sã se poarte si sã fie o gãinã, deci nu mai este vultur.
–Totusi, a insistat naturalistul, are inima si aripile unui vultur si poate, desigur, învãta sã zboare!
Dupã ce s-au sfãtuit multã vreme, cei doi au hotãrât sã vadã, dacã acest lucru ar fi cu putintã. Naturalistul a luat cu delicatete vulturul în brate si a spus:
–Tu apartii cerului, nu pãmântului. Deschide-ti, aripile si zboarã!
Dar vulturul pãrea nesigur. Nu stia bine cine era si vãzând gãinile, care ciuguleau prin curte s-a întors degrabã la ele. Fãrã sã se descurajeze, deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperisul casei si i-a spus:
–Tu esti vultur, deschide-ti aripile si zboarã!
Dar tânãrului vultur îi era fricã de aceastã noutate si s-a întors înapoi, sã ciuguleascã alãturi de gãini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul si l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau bratele, pe regele pãsãrilor si i-a spus cu dragoste si încredere:
–Esti un vultur, apartii cerului,nu pãmântului, deschide-ti aripile si zboarã!
Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu gãini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu si-a luat zborul încã. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncã si l-a întins cãtre soare. Vulturul a început sã tremure. Încet, încet si-a deschis aripile. În sfârsit, cu un strigãt de triumf, si-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul sã-si aminteascã si acum de gãini, s-ar putea ca, din când în când, sã viziteze poiata, dar dupã cât se stie nu s-a mai întors niciodatã sã trãiascã ca o gãinã.
Cãmasa fericirii
Se spune cã de mult trãia un print nespus de melancolic. El era mereu trist si mâhnit, iar chipul sãu vesnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscritã tamas înseamnã întunecat).
Cu totii erau nespus de îngrijorati si au chemat întelepti, astrologi, doctori, magi vestiti, pentru a afla, cum sã-l tãmãduiascã pe print.
Un întelept le-a spus:
–Printul s-ar vindeca, dacã ar îmbrãca cãmasa unui om fericit!
Printul s-a înveselit pentru o clipã si degrabã a trimis stafete în toatã împãrãtia, pentru a gãsi un om fericit, cãruia, cu mult aur, sã-i cumpere cãmasa.
Trimisii împãrãtesti au colindat întreaga împãrãtie, dar n-au gãsit decât oameni bombãnitori, grãbiti, cârtitori, tristi, cu chipuri întunecate, nefericiti, bolnavi, amãrâti, nenorociti. Nu gãseau nici mãcar un om fericit. Printul Tamas astepta dar, solii sãi întârziau, nu se mai întorceau...
Unul din trimisi a ajuns în cel mai îndepãrtat colt al împãrãtiei si a gãsit un om foarte vesel. El trebãluia cântând, muncea vesel, pãrea fericit. Trimisul, de teamã sã nu greseascã, s-au uitat bine la el, a luat aminte cum se poartã cu familia lui. Îsi rãsfãta sotia, o alinta, îi vorbea frumos si drãgãstos, desi arãtau a fi de mult timp cãsãtoriti. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja si se juca cu ei zilnic. Acesta era omul cãutat. Pãrea sã cunoascã secretul fericirii si desigur avea cãmasa fericirii! Nu rãmânea decãt sã ia cãmasa fericirii.
S-a repezit la acel om si ajutat de soldati i-a smuls de pe umeri haina veche, decoloratã, cârpitã si rãscârpitã. Dar omul n-avea cãmasã pe sub hainã.
Omul fericit era asa de sãrac încât nu avea nici mãcar cãmasã...