Uite cum straluceste totul !

Am adormit.
- Hai, hai că avem de lucru!!!, am auzit nişte voci plăcute, calde şi vesele.
Oare cu mine vorbeau?!...
- Da, vino, trebuie să facem curăţenie.

In acel moment m-am văzut dormind. Totodată, ceva alb, ca o ceaţă, se desprinse de corpul meu şi porni în direcţia din care se auziseră vocile. Cu uimire am descoperit astfel că era un grup de îngeri, albi, formaţi din lumină condensată, de o strălucire vie.

- Să ne grăbim. Imediat răsare soarele şi noi trebuie să facem curat!

Eram pe strada Mihail Kogălniceanu, din Cluj. Îngerii au început a mătura strada. Mi-au dat şi mie o mătură. Şi atunci am vazut că acestea nu era ca cele obişnuite. Era formată din fire de lumină alb-strălucitoare. Pe unde dădeam cu ea, totul devenea transparent şi pur. În scurt timp, toată strada a devenit un culoar de lumină. Pur şi simplu, strălucea totul- asfaltul, copacii, clădirile... iar biserica din capătul străzii era ca un soare...abia i se vedea conturul din cauza puternicei lumini ce emama din ea.

Eram nespus de fericită.
- Va răsări soarele, iar noi trebuie să plecăm...

Am văzut însă chiar atunci că o poartă se deschide pe acea stradă şi iese un om. Avea în jur de 50 de ani, îmbrăcat în gri, cu pălărie. Şi-a ridicat fularul în jurul gâtului, era frig. Am simţit nevoia să-i spun

- Vezi ?!... Dar el parcă nici nu m-a auzit.

- Vezi cum străluceşte totul?!...am întrebat din nou.

În continuare însă el părea să un mă audă.

- Dar ce se petrece? Trezeşte-te, uită-te în jur, să vezi cum străluceşte totul!

-Nu are rost- am auzit vocea unui înger- nu te va auzi. Şi, oricum, el un vede strălucirea. Oamenii doar se simt mai bine trecând prin această curăţenie a dimineţii, li se vor vindeca poate unele boli mai uşoare, vor găsi răspunsuri la întrebări ce îi frământă, vor fi chiar fericiţi!!! Dar nu vor ştii de ce.

...M-am trezit.

Mergand apoi spre servici, am luat-o pe strada Mihail Kogălniceanu. De abia aşteptam să văd strălucirea. Dar... nimic. Strada era la fel de prăfuită, clădirile, copacii- la fel ca altă dată. Nici măcar biserica nu strălucea. M-am opit. Nu se poate! Aici totul trebuie să strălucească. Am fost chiar eu împreună cu îngerii. Dacă ceilalţi nu văd, este treaba lor. Dar eu ştiu. Ar trebui să văd! Îmi fixez privirea mult mai atentă, în special pe biserică. Dar nimic. Nici urmă de strălucire.

Da. Acum sunt şi eu un om simplu, adormit, ca acela pe care l-am zărit şi l-am strigat degeaba. Nu văd strălucirea.

Dar eu ştiu.

De câte ori trec pe acea stradă, îmi amintesc de lumina albă şi pură.

Atunci îmi amintesc şi de fericire!!!

Mari

( de pe site-ul angelinspir.ro )