Cele 95 de teze ale lui Martin Luther

Chiar daca poate la unele teze traducerea a modificat sau a intunecat intelesul frazelor , totusi am publicat mai jos tezele care au avut un efect revolutionar asupra atator oameni ...

BLAZÓN, blazoane, s.n. Ansamblu de elemente convenţionale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraş, a unei familii nobile, a unei bresle etc.
PURGATÓRIU ,~i n. 1) (în religia catolică) Loc unde se crede că sufletele celor morţi, cu păcate mai mici, se purifică prin suferinţe înainte de a intra în paradis. 2) fig. Loc sau timp de suferinţe purificatoare.



Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin: Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania.
Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie.
Cele 95 teze ale lui Luther sunt următoarele:
1. Când a spus: „Poenitentiam agite”, Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie caracterizată de pocăinţă.
2. Acest cuvânt nu poate fi înţeles în sensul de penitenţă sacramentală, adică, mărturisirea şi răscumpărarea, care sunt administrate de preoţi.
3. Totuşi, el nu înseamnă doar pocăinţa lăuntrică; nu există nici o pocăinţă interioară care nu se manifestă în exterior prin diferite umiliri ale trupului.
4. Prin urmare, pedeapsa [păcatului] continuă atâta vreme cât continuă ura faţă de eu, deoarece aceasta este adevărata pocăinţă interioară şi ea continuă până la intrarea noastră în împărăţia cerurilor.
5. Papa nu intenţionează şi nu poate să retragă nici o altă pedeapsă, în afara acelora pe care le-a impus el însuşi fie prin propria autoritate, fie prin autoritatea Canoanelor.
6. Papa nu poate să ierte nici o vinovăţie, cu excepţia faptului de a declara că ea a fost iertată de Dumnezeu şi prin consimţământul faţă de iertarea dată de Dumnezeu, deşi, desigur, papa poate acorda iertarea în cazurile care sunt rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul lui de a acorda iertarea în asemenea cazuri ar fi dispreţuit, vinovăţia ar rămâne întru totul neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă vinovăţia nici unui om pe care nu l-a umilit în acelaşi timp în toate lucrurile şi nu l-a condus la supunerea faţă de locţiitorul său, preotul.
8. Canoanele cu privire la penitenţă le sunt impuse doar celor vii şi, în conformitate cu ele, nimic nu trebuie să le fie impus celor ce sunt pe moarte.
9. Prin urmare, Spiritul Sfânt din papa este bun cu noi, deoarece, în hotărârile lui, el face întotdeauna excepţie de articolul cu privire la moarte şi la necesitate.
10. Ignorante şi nelegiuite sunt faptele acelor preoţi care, în cazul celor ce sunt pe moarte, păstrează penitenţele canonice pentru purgatoriu.
11. Această schimbare a pedepsei canonice cu pedeapsa purgatoriului este destul de evident una dintre neghinele semănate în timp ce episcopii dormeau.
12. În vremurile din trecut, pedepsele canonice nu erau impuse după, ci înaintea iertării, ca un test al adevăratei căinţe.
13. Moartea îi eliberează de toate pedepsele pe cei ce sunt în pragul ei, ei sunt deja morţi fata de regulile canonice şi au dreptul de a fi scutiţi de ele.
14. Sănătatea nedesăvârşită [a sufletului], adică iubirea nedesăvârşită a celor ce mor, aduce o dată cu ea, inevitabil, o mare teamă şi, cu cât este mai mică iubirea, cu atât teama este mai mare.
15. Teama şi groaza sunt suficiente în ele însele (ca să nu spunem nimic despre celelalte lucruri) spre a constitui pedeapsa purgatoriului, deoarece sunt foarte aproape de groaza disperării.
16. Iadul, purgatoriul şi cerul par să fie la fel de diferite ca disperarea, disperarea relativă şi starea de siguranţă.
17. Pentru sufletele din purgatoriu pare necesar ca groaza lor să se micşoreze, iar iubirea lor să crească.
18. Pare a fi nedovedit, nici prin raţiune, nici prin Scriptură, că sufletele sunt lipsite de starea meritorie, adică, de o iubire tot mai mare.
19. Din nou, pare a fi nedovedit că sufletele, sau cel puţin că toate sufletele sunt sigure, ori asigurate de propria binecuvântare, deşi noi putem fi destul de siguri cu privire la acest fapt.
20. Aşadar, prin „deplina iertare de toate pedepsele”, de fapt, papa nu vrea sa spună „de toate”, ci numai de acelea care au fost impuse de el însuşi.
21. Prin urmare, acei predicatori ai indulgenţelor greşesc, deoarece spun că prin indulgenţele papei omul este eliberat de orice pedeapsă şi mântuit;
22. Cu toate acestea, papa nu le iartă sufletelor din purgatoriu nici o pedeapsă pe care, în conformitate cu canoanele, trebuiau să o plătească în viaţa aceasta.
23. Dacă, în cele din urmă, este posibil să i se acorde cuiva iertarea de toate pedepsele, oricare ar fi ele, este sigur că această iertare poate să le fie acordata numai celor desăvârşiţi, adică, acelora care sunt foarte puţini.
24. Prin urmare, este clar că marea parte a oamenilor sunt înşelaţi prin acea promisiune răsunătoare şi nediscriminatorie de iertare a pedepsei.
25. Puterea pe care papa o are asupra purgatoriului, în sens general, este întocmai ca puterea pe care o are orice episcop, sau preot, în sens special, în cadrul propriei dioceze sau parohii.
26. Papa procedează bine, când le acordă iertare sufletelor [din purgatoriu], nu prin puterea cheilor (pe care nu o deţine), ci pe calea mijlocirii.
27. Ei le predică oamenilor, spunându-le că îndată ce bănuţul zăngăneşte în cutia de bani, sufletul zboară afara [din purgatoriu].
28. Este sigur că atunci când bănuţul zăngăneşte în cutia de bani, câştigul şi avariţia pot să crească, dar rezultatul mijlocirii bisericii se află numai sub autoritatea lui Dumnezeu.
29. Cine ştie dacă sufletele din purgatoriu doresc să fie scoase afară, aşa cum se spune în legenda sfinţilor Severinus si Pascal.
30. Nimeni nu este sigur că propria căinţă este sinceră, cu atât mai puţin că a ajuns la deplina iertare.
31. Oamenii cu adevărat pocăiţi sunt rari şi la fel de rari sunt şi aceia care cumpără cu sinceritate indulgenţele, adică astfel de oameni sunt cei mai rari.
32. Ei vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor, care se cred ei înşişi siguri de propria mântuire, pentru că au scrisori de iertare.
33. Oamenii trebuie să se păzească de cei care spun că iertările papei sunt acel dar nepreţuit al lui Dumnezeu, prin care omul este împăcat cu El;
34. Deoarece aceste „haruri ale iertării” se referă numai la pedepsele legate de împlinirea sacramentelor, iar sacramentele sunt rânduite de oameni.
35. Cei care îi învaţă pe alţii că acelora care intenţionează să cumpere ieşirea sufletelor din purgatoriu, sau să cumpere mărturisirea păcatului, nu le este necesară căinţa, predică o învăţătură care nu este creştină.
36. Fiecare creştin cu adevărat pocăit are dreptul de a primi o iertare deplină de pedeapsă şi de vinovăţie, chiar şi fără scrisori de iertare.
37. Fiecare creştin adevărat, fie în viaţă, fie decedat, are parte de toate binecuvântările lui Cristos şi ale bisericii, iar acest lucru îi este acordat de Dumnezeu, chiar şi fără scrisori de iertare.
38. Cu toate acestea, iertarea şi primirea [binecuvântărilor bisericii], care sunt acordate de papa, nu trebuie să fie dispreţuite în nici un fel, deoarece ele sunt, aşa cum am spus, declaraţia iertării divine.
39. Este foarte dificil, chiar şi pentru teologii cei mai înţelepţi, să le recomande oamenilor în acelaşi timp şi abundenţa iertărilor şi [nevoia de] o căinţă adevărată.
40. Adevărata căinţă caută şi doreşte pedepsele, dar iertările generoase doar uşurează pedepsele şi le fac să fie dispreţuite ori, cel puţin, oferă o posibilitate [pentru a fi dispreţuite].
41. Iertările apostolice trebuie să fie predicate cu precauţie, ca nu cumva oamenii să creadă în mod greşit că ele sunt de preferat celorlalte fapte bune ale iubirii.
42. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa nu intenţionează ca această cumpărare a iertărilor să fie comparată în vreun fel cu faptele de milă.
43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care le dă [bani] sau le împrumută săracilor face o lucrare mai bună decât să cumpere iertări;
44. Deoarece iubirea creşte prin faptele iubirii, omul ajunge mai bun, dar prin iertări omul nu devine mai bun, ci doar mai liber de pedeapsă.
45. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care vede un om aflat în nevoie şi trece pe lângă el, iar apoi îşi dă [banii] pe iertări, nu cumpără indulgenţele papei, ci indignarea lui Dumnezeu.
46. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că dacă nu au mai mult decât le este necesar, sunt obligaţi să păstreze ce este nevoie pentru propria familie şi, în nici un caz, să risipească [banii] pe iertări.
47. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că a cumpăra iertări este o alegere liberă, nu o poruncă.
48. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, prin acordarea iertărilor, papa are nevoie şi, prin urmare, doreşte ca ei să se roage pentru el, mai mult decât doreşte banii pe care îi aduc ei.
49. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că iertările papei sunt folositoare, dacă nu-şi pun încrederea în ele, dar întru totul dăunătoare, dacă prin ele îşi pierd teama de Dumnezeu.
50. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, dacă ar cunoaşte sumele pretinse de predicatorii iertărilor, papa ar prefera ca biserica Sfântului Petru să ajungă cenuşă, decât să fie zidită cu pielea, carnea şi oasele turmei lui.
51. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa ar dori, aşa cum îi este datoria, să le dea din banii lui acelor nenumăraţi oameni cărora anumiţi vânzători ambulanţi de iertări le iau banii prin linguşire, chiar dacă pentru acest lucru ar fi nevoie să se vândă biserica Sfântului Petru.
52. Asigurarea mântuirii prin scrisori de iertare nu este posibilă, nici chiar dacă împuternicitul episcopului, nici chiar dacă papa însuşi şi-ar pune sufletul în joc pentru aceasta.
53. Aceia care poruncesc ca în unele biserici Cuvântul lui Dumnezeu să fie adus la o tăcere aproape deplină, pentru ca iertările să poată fi predicate în altele, sunt vrăjmaşii lui Cristos şi ai papei.
54. Când, în aceeaşi predică, se foloseşte pentru iertări un timp egal, sau mai lung decât pentru Cuvântul lui Dumnezeu, acestui Cuvânt i se aduce un prejudiciu.
55. Dacă iertările, care sunt un lucru foarte mic, sunt celebrate cu un sunet de clopot, cu o procesiune şi o ceremonie specială, trebuie că intenţia papei este ca Evanghelia, care este lucrul cel mai mare, să fie predicată cu o sută de clopote, o sută de procesiuni şi o sută de ceremonii.
56. „Comorile bisericii”, din care papa acordă indulgenţe, nu sunt pronunţate, sau cunoscute suficient printre oamenii lui Cristos.
57. Faptul că ele nu sunt nişte comori trecătoare este evident, cu siguranţă, pentru că mulţi dintre vânzători nu împart aşa de uşor asemenea comori, ci doar le adună.
58. Ele nu sunt nici meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, deoarece chiar şi fără papa, acestea aduc întotdeauna har pentru omul dinăuntru, şi cruce, moarte şi iad pentru omul dinafară.
59. Sf. Laurenţiu a spus că aceste comori ale bisericii erau săracii bisericii, dar el a vorbit în conformitate cu folosirea acestui cuvânt în timpul lui.
60. Fără grabă, noi spunem că acea comoară este constituită de cheile bisericii, date prin meritele lui Cristos;
61. Deoarece este clar că pentru iertarea pedepselor şi a cazurilor care îi sunt rezervate lui, puterea papei este suficientă.
62. Adevărata comoară a bisericii este Evanghelia cea sfântă a slavei şi harului lui Dumnezeu.
63. Totuşi, această comoară este în mod firesc cea mai detestabilă, deoarece îi face pe cei dintâi să fie cei din urmă.
64. Pe de altă parte, comoara indulgenţelor este în mod firesc cea mai vrednică de dorit, deoarece îi face pe cei din urmă să fie cei dintâi.
65. Prin urmare, comorile Evangheliei sunt mrejele cu care ei obişnuiau să pescuiască oameni ai bogăţiilor.
66. Comorile indulgenţelor sunt mrejele cu care ei pescuiesc acum bogăţiile oamenilor.
67. Indulgenţele pe care predicatorii le proclamă ca fiind „harurile cele mai mari” sunt cunoscute ca fiind într-adevăr aşa, în măsura în care aduc câştigul.
68. Cu toate acestea, în realitate, ele sunt harurile cele mai mici, dacă sunt comparate cu harul lui Dumnezeu şi cu evlavia crucii.
69. Episcopii şi preoţii sunt obligaţi să-i primească pe vânzătorii de iertări apostolice cu tot respectul.
70. Totuşi, ei sunt mult mai obligaţi să-şi deschidă bine ochii şi să asculte bine cu urechile, ca nu cumva aceşti oameni să-şi predice propriile visuri, în loc să împlinească însărcinarea papei.
71. Cel care vorbeşte împotriva adevărului iertărilor apostolice – să fie anatemizat şi blestemat!
72. Dar, cel care veghează împotriva poftei şi a imoralităţii predicatorilor iertării – să fie binecuvântat!
73. Papa fulgeră pe bună dreptate împotriva acelora care, prin orice mijloc, aduc prejudiciu comerţului cu iertări.
74. Dar el intenţionează mult mai mult să fulgere împotriva celor care folosesc pretextul iertărilor pentru a aduce prejudiciu iubirii şi Adevărului sfânt.
75. A crede că iertările papei sunt aşa de mari, încât pot să absolve un om, chiar dacă ar fi săvârşit un păcat imposibil şi ar fi violat-o pe mama lui Dumnezeu – aceasta este o nebunie.
76. Dimpotrivă, noi spunem că, în ce priveşte vinovăţia păcatului, iertările papei nu sunt în stare să îndepărteze nici cel mai mic dintre păcatele scuzabile.
77. Se spune că, dacă ar fi papă acum, nici chiar Sf. Petru nu ar putea să dăruiască haruri mai mari. Aceasta este o blasfemie la adresa Sfântului Petru şi la adresa papei.
78. Dimpotrivă, noi spunem că, până şi papa actual şi, în cele din urmă, orice papă are haruri mai mari la dispoziţie: raţiunea, Evanghelia, puterile, darurile vindecării, etc., aşa cum este scris în 1 Corinteni 12.
79. A spune că crucea, împodobită cu blazonul braţelor papei, care este ridicată [de predicatorii indulgenţelor], are aceeaşi valoare ca şi crucea lui Cristos, este o blasfemie.
80. Episcopii, preoţii şi teologii care îngăduie ca asemenea vorbe să fie răspândite printre oameni vor trebui să dea socoteală.
81. Această predicare liberă a iertărilor va face să le fie dificil chiar şi oamenilor învăţaţi să salveze respectul cuvenit papei de calomnie, sau chiar de întrebările răutăcioase ale laicilor.
82. Cu alte cuvinte: „Dacă papa salvează un număr nelimitat de suflete pentru nişte bani amărâţi cu care să construiască o biserică, de ce papa nu goleşte purgatoriul din iubire sfântă şi pentru nevoia cumplită a sufletelor care se află acolo? Aceste motive ar fi cele mai îndreptăţite, primele sunt cele mai josnice”.
83. Din nou: „De ce sunt continuate slujbele de înmormântare şi slujbele de pomenire pentru morţi şi de ce papa nu înapoiază, sau de ce nu îngăduie retragerea donaţiilor rânduite pentru ei, dacă este greşit să te rogi pentru cei mântuiţi?”
84. Din nou: „Ce este aceasta noua evlavie a lui Dumnezeu şi a papei, încât îngăduie ca, în schimbul banilor, un om neevlavios şi vrăjmaş al lor să cumpere ieşirea din purgatoriu a sufletului pios al unui prieten al lui Dumnezeu, şi nu îl eliberează mai degrabă din iubire curată, pentru nevoia acelui suflet evlavios şi iubit?”
85. Din nou: „De ce vechile canoane ale penitenţelor, care prin îndelungată nefolosire sunt abrogate şi moarte, sunt împlinite acum prin acordarea de indulgenţe, ca şi când ar continua să fie valabile şi în vigoare?”
86. Din nou: „De ce papa, a cărui bogăţie este astăzi mai mare decât bogăţiile celor mai înstăriţi oameni, nu construieşte măcar această biserică a Sfântului Petru cu proprii bani, în loc să o construiască din banii sărmanilor credincioşi?”
87. Din nou: „Ce anume iartă papa şi ce împărtăşire le acordă el acelora care, prin căinţă desăvârşită, au dreptul la deplina iertare şi împărtăşire?”
88. Din nou: „Ce binecuvântare mai mare ar putea să vină asupra bisericii, dacă papa ar trebui sa facă de o sută de ori pe zi lucrul pe care îl face acum o dată şi dacă i-ar acorda fiecărui credincios aceste iertări şi împărtăşiri?”
89. „Deoarece, prin iertările lui, papa caută mai degrabă mântuirea sufletelor decât banii, de ce suspendă indulgenţele şi iertările acordate până acum, dacă acestea au o eficacitate egală?”
90. A respinge numai prin forţă aceste argumente şi obiecţiuni ale laicilor şi a nu le rezolva prin prezentarea motivelor înseamnă a expune biserica şi pe papa la batjocura vrăjmaşilor lor şi a-i face pe creştini să fie nefericiţi.
91. Prin urmare, dacă iertările au fost predicate în conformitate cu spiritul şi intenţia papei, toate aceste îndoieli ar fi rezolvate imediat, mai mult, ele nici nu ar fi apărut.
92. Aşadar, la o parte cu toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos: „Pace, pace”, când nu este nici o pace !
93. Binecuvântaţi să fie toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos: „Crucea, crucea”, când nu este nici o cruce !
94. Creştinii să fie îndemnaţi să fie sârguincioşi în a-l urma pe Cristos, Capul lor, îndurând pedepsele, moartea şi iadul.
95. Şi astfel să fie încrezători cu privire la intrarea în ceruri mai degrabă prin multe suferinţe, decât prin asigurarea păcii.