Nevoia de a comunica

Era ora la care trebuia sa treacă poştaşul şi doamna Ernesta ieşise deja in cerdac pentru că ştia că urma să primească o scrisoare într-una din acele zile. Inima ei de mamă nu s-a înşelat: plicul ingălbenit, scrisul feminine incărcat de forţă şi emoţie lăsa să se întrevadă că scrisoarea era plină de viaţă şi afecţiune. Nu era trecut expeditorul, dar din strălucirea ochilor şi rapiditatea cu care a deschis plicul se vedea că era de la cineva foarte apropiat, foarte drag.
Era, intr-adevăr, o scrisoare de la fiica ei care locuia departe, foarte departe, şi care in fiecare lună îi scria în amănunt ce mai făcuse.
Asemenea clipe erau încărcate de fericire pentru că, deşi se aflau la mare distanţă una de cealaltă, mama şi fiica erau foarte apropiate şi mereu în armonie. Fericirea nu poate fi ţinută su control, ea explodează, este comunicare.
In general, persoanelor mulţumite de ele însele şi de viaţă le place să comunice, să împărtăşească şi celorlalţi ce ştiu, ce află, ce simt.
E important să vorbeşti, să cânţi, să surâzi, să îţi deschizi inima.
Există o zicală din popor care spune: “ Fereşte-te de câinele care nu latră şi de omul care nu vorbeşte.” Amândoi ne pot lua prin surprindere.
(Carmem Seib , "Cum sa cultivam fericirea")