Mai jos, un articol de Robert Turcescu:
Am aproape treizeci de ani. Am albit şi mă doare ficatul. De fapt, eu spun
că mă doare ficatul, pentru că prietenii mei, care au întotdeauna ceva mai
multe cunoştinţe medicale decît mine, au încercat să-mi bage în cap, de
nenumărate ori, că ficatul nu doare. Puţin îmi pasă; pe mine mă doare, în
fiecare dimineaţă, ceva în partea dreaptă şi am hotărît să spun că ficatul
meu doare. Mă doare.
Ieri m-am uitat în oglindă. Am cîteva riduri pe frunte şi cearcăne de om
care adoarme la ore tîrzii, cu telecomanda în mînă. Machieuza de la
televiziune îşi blestemă zilele ori de cîte ori ajung pe mîinile ei. Face ce
face însă şi iese bine. Farduri, pudră, anticearcăn cît încape şi, gata,
sînt ca nou. După 9 seara, fără mască, rămîn ca un clovn, împietrit în faţa
oglinzii. Nu contează. Producătorul mă bate pe umăr, cum mîngîi un cal ieşit
din cursă, şi-mi spune c-a fost bine. Cîteodată se strîmbă, şi-atunci îmi
vine să mă sinucid. Cînd îmi spune c-a ieşit foarte bine e sărbătoare.
Din cînd în cînd merg la cumpărături. Oamenii îşi dau coate şi m-arată cu
degetul sau copiilor. Copiii sînt bucuroşi că-l văd pe nenea cu bilele de la
televizor. Părinţii sînt uşor dezamăgiţi. Pentru unii sînt scund, pentru
alţii - prea gras. Am auzit spunîndu-se că aş fi prea brunet. Sau prea
încruntat. Pe unii îi miră că rîd.
Prietena mea vrea să mergem în vacanţă la munte. Teoretic, am putea încerca,
practic, e imposibil. Eu n-am concediu. Am frînturi de week-end şi dimineţi
în care mă ridic din pat ca Lazăr din mormînt. Dimineaţa mă doare cel mai
tare ficatul.
Am aproape treizeci de ani şi muncesc ca disperatul. Cîteodată mi se pare că
mişc munţii, de cele mai multe ori îmi vine s-o las baltă. Acum o săptămînă
am blocat zece minute o intersecţie pentru că nu mai înţelegeam cine sînt,
ce fac şi ce vreau. A fost o criză existenţială aparte, care a venit
neanunţată, fix în intersecţia din Obor. A trecut cînd a sunat telefonul. .
Citesc multe ziare şi din ce în ce mai puţine cărţi. La nici treizeci de ani
am ajuns să-i invidiez pe pensionari. Îi înnebunesc pe adolescenţii care mă
invită prin licee să le ţin prelegeri, explicîndu-le zeci de minute ce
fericire imensă ar trebui să simtă pentru simplul fapt că au timp.
Am făcut burtă şi mi-am luat casă. Mănînc la ore imposibile şi iubesc în
secvenţe derulate cu încetinitorul. N-am chef, dar trebuie. Prietenii mă
întreabă cît o să rezist, apoi mă compătimesc sincer. Eu zîmbesc strîmb,
minţindu-i că se poate. Unii mă cred, alţii mă suspectează că sînt deja dus
cu capul. Se ţes zvonuri cum că aş fi bolnav după glorie, înnebunit după
bani sau, pur şi simplu, nefericit.
Cîteodată îmi vine să mă mototolesc şi să mă arunc la coş. Alteori, cînd vin
scrisorile, mail-urile, rating-urile şi strîngerile de mîini, mi se pare că
merită. Dar ficatul tot doare.
Am aproape treizeci de ani şi un labirint m-a închis pentru totdeauna. Mi se
pare că merg, mi se pare că adun victorii, dar, de fapt, e o sumă tot mai
mare de înfrîngeri dureroase. Care se aşază una peste alta, într-un teanc
enorm, pînă la ceruri.
Mint. Mă mint pe mine, îmi mint părinţii şi copilul. Le spun, şi-mi spun, că
va fi bine. Tata mă crede, mama mă ştie, Ioana mă priveşte mirată. Pentru
ea, tata vorbeşte mai mult la televizor, în dialoguri bizare cu necunoscuţi.
Tata are cămăşi frumoase şi împarte bile. Una albă pentru cine ştie, una
neagră pentru cine nu ştie. Aşa e tata.
E decembrie. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa luna decembrie din calendar.
Vrei, nu vrei, decembrie te obligă să tragi linie şi să faci bilanţuri. Bile
albe şi negre. Zile mai bune sau mai proaste dintr-o viaţă de jurnalist pe
care-l doare şi ficatul.
cosmincozma13@yahoo.it
No comments:
Post a Comment