Incerc sa nu judec pe nimeni si nimic. Dar nu pot scapa de obsesia de a gasi un inteles. Altfel, ce rost ar avea jocul? Nici unul. Iar eu cred ca exista unul.
De cate ori cred ca am gasit un raspuns, de fiecare data mi se demonstreaza ca am gresit. Si uite asa raman din nou numai cu intrebari si fara nici un raspuns. Imi dau seama ca tot ce credeam ca stiu de fapt nu stiu. Deci tot e bine, am o certitudine: ca nu am habar de nimic.
Ba nu, am doua. Prima e ca exista Dumnezeu. A doua- ca o iubesc pe mama. Uite ca sunt deja trei si daca as continua probabil ca s-ar aduna mai multe. Concluzie: cu doua randuri inainte, am zis ca am certitudinea unica ca nu stiu nimic. Doua randuri dupa, am negat tot si am gasit trei certitudini.
Si care e intelesul? Ca e totul in schimbare, ca... gata, iar am obosit si iar am ramas numai cu intrebari.
Da, sigur ca e bine ce mi se intampla. Da, sigur ca de asta sunt aici: ca sa inteleg cat mai mult sau barem ca sa-mi pun cat mai multe intrebari. Dar ce dor imi e de simplitate.
( fragment din cartea Jurnal 2003-2009, Oana Pellea )
No comments:
Post a Comment