A trai

....................Ce-l apasă pe un om vinovat? Propria lui vinovăţie! Ca să scape de apăsare, omul trebuie să-şi îndrepte vina. “Greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”, însă recunoaşterea greşelii - în primul rând faţă de sine şi apoi faţă de alţii, dacă este cazul - reprezintă doar jumătate din ispăşire. Restul e faptă, altfel omul rămâne sclavul slăbiciunilor sale până când este prea târziu.
Dacă vrea să-şi elibereze conştiinţa, el trebuie să scape de slăbiciunea care a produs vina. Conştiinţa îl mustră ori de câte ori greşeşte, dar omul trece la fapte abia când începe s-o asculte. Din ce în ce mai mult, până în cele mai mici detalii! Când e vorba de eliberarea conştiinţei, fiecare detaliu contează şi orice amânare este greşită. Doar omul care lucrează sincer la el însuşi îi poate înţelege pe ceilalţi.
Abia când trece peste defectele altora el pune o piatră de hotar defectelor şi slăbiciunilor sale. Eliberarea spiritului de sub dominaţia intelectului înseamnă eliberarea de propriile slăbiciuni şi defecte. Altă cale nu există! Abia când spiritul e liber mustrările de conştiinţă încetează, căci defectele s-au desprins de el unul câte unul. Şi numai omul liber în spirit îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi.
Dar mustrările de conştiinţă încetează şi atunci când omul îşi îngroapă conştiinţa în propria lui josnicie. Aşa că, la începutul dezvoltării conştiinţei, mai bine cu ele decât fără ele. Căci mustrările de conştiinţă apar doar la omul “cu frică de Dumnezeu”...
Doar întunericul produce apăsare! În timpul purificării conştiinţei viaţa interioară devine din ce în ce mai luminoasă. Loviturile sorţii sunt mult atenuate de stratul protector luminos care se formeaza în jurul omului. În soarta lui apar dezlegări simbolice, care nu-i produc suferinţă....pentru simplul motiv că el stă corect în Creaţie. El nu se mai opune Legilor Creaţiei, care îl poartă în sus, spre Lumină.
Dar iluminarea conştiinţei nu apare peste noapte: necesită devotament, credinţă şi adevărata iubire!
Căci omului îi este necesară viaţa lui, aşa cum este ea, cu tot ce conţine. Trăirea profundă a vieţii, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu tot ce viaţa îi aduce...este pentru om nepreţuită. Ea îi dezvoltă conştiinţa şi îl apropie de Dumnezeu, Care vrea să conducă creatura umană spre adevărata viaţă. Viaţa eternă din Înălţimile Luminoase, unde nu există nici durere şi nici suferinţă, ci numai activitate bucuroasă în Slujba Luminii. De aceea bucuria de a trăi este cea mai vie dovadă că omul L-a găsit pe Dumnezeu!
Iar pentru ca omul să-i preţuiască valoarea, viaţa trebuie trăită pe deplin, cu toate suişurile şi coborârile ei, căci toate îi modelează sufletul. Cu cât le resimte mai profund, cu atât mai bine învaţă omul lecţiile aduse de ele. Şi cât de preţioase sunt lecţiile vieţii! Dar ele se învaţă numai pe propria piele.
Omul nu ştie ce crede că ştie; în văzul tuturor, secretul vieţii se păstrează cel mai bine...
El ştie de fapt atât cât pune în practică. De aceea ni s-a spus: <<După faptele lor îi veţi recunoaşte!>>
Omul care trăieşte în mod superficial, gândindu-se doar la ce-i face plăcere pe Pământ, cârtind neîncetat împotriva vieţii, preocupându-se mereu de defectele altora...se îndreaptă cu paşi mari înspre acel “prea târziu.” Căci Iubirea şi Dreptatea Divină sunt una şi nu pot fi despărţite. El nu poate să le nesocotească la nesfârşit: odată şi odată vine şi ceasul socotelilor.......................

(fragment din eseul Stapanul vietii, care urmeaza sa fie publicat pe blogul www.lumea-graalului.ro/ )
Alina Rus