Prea frumoase cuvintele Irinei ca sa nu le public aici si eu:
Am observat că oamenii evită să vorbească despre persoanele dragi pe care le-au pierdut. Poate că durerea şi dorul îi împiedică… Eu simt nevoia să vorbesc despre oamenii dragi plecaţi, poate pentru ca astfel îmi alin dorul de ei… şi le arăt
că nu i-am uitat.
Ziua de 13 august dintr-un an, a fost cea mai tristă zi din viaţa mea. A fost ziua în care l-am pierdut pe tata. Am fost luată prin surprindere, pentru că sufletul meu nu era pregătit să piardă omul la care avea limitat întreg universul. Tata a fost primul om pe care l-am cunoscut şi alături de care mi-am petrecut fiecare zi a copilăriei mele, până la vârsta de 15 ani. Doar noi doi. Am venit pe lume când el avea 50 de ani şi când credea că viaţa îl condamnase la o bătrâneţe tristă, în singurate.
Într-o zi, pe când ne aflam într-o călătorie cu trenul, l-am întrebat pe tata în joacă: „eu ce sunt?” Pentru că noi doi vorbeam foarte mult şi aveam tot felul de joculeţe ale noastre. „Tu eşti un vis.” – mi-a spus. Atunci a fost pentru prima dată când mi-a vorbit despre vise şi când m-a convins că ele pot deveni realitate. Iar eu eram visul lui devenit realitate.
Uneori mă întreb cum a avut tata atâta răbdare cu mine. Mă amuz ori de câte ori aud cântecul lui Dan Spataru – “Tu, eu şi-o umbrelă”, amintindu-mi cum tata mă dădea pe leagănul din curte, iar eu îi cântam ore în şir acest cântec, obligându-l ca după fiecare refren să spună: „pam-pam!” :)
Şi îmi amintesc discuţiile noastre lungi, răbdarea cu care îmi povestea şi îmi lămurea orice curiozitate.
Tata mi-a fost şi mamă şi prieten. A fost un om înţelept, blând, bun şi corect. M-a învăţat să trăiesc frumos, să fiu puternică şi încrezătoare... să mă stimez şi să fiu stăpână pe mine.
M-a învăţat să fiu demnă şi să nu permit nimănui să îmi spună cine sunt şi ce pot. M-a învăţat să fiu disciplinată şi să nu fac promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Şi m-a învăţat că orice bine şi orice rău făcut este recompensat de viaţă.
M-a învăţat să preţuiesc oamenii, sentimentele şi amintirile, nu lucrurile... Să respect orice om, să nu fac ură de rasă şi să nu fac diferenţe pe criterii de condiţie socială, defecte fizice, convingeri religioase...
M-a învăţat să ţin un jurnal, în care să îmi exprim toate emoţiile şi în care să îmi descarc toate furiile interioare. Este adevărat că scopul jurnalului era ca el să aibă acces la stările mele, dorindu-şi să mă cunoască şi să mă poată ajuta. M-a învăţat să nu fiu egoistă, să nu trăiesc doar pentru mine şi să împart.
M-a învăţat să fiu liberă şi curajoasă, să fiu eu, asigurându-mă că vor pleca de lângă mine doar oamenii care nu vor putea ţine pasul cu mine şi care nu mă vor iubi cu adevărat.
M-a mai învăţat că un om nu e niciodată bătrân, dacă nu se abandonează bătrâneţii. Pentru că deşi trecuse de 60 de ani, el mi se alătură când mă jucam, când mă plimbam cu patinele şi când făceam năzbâtii copilăreşti. Iar când devenisem adolescentă, s-a alăturat grupului meu de prieteni, însoţindu-ne adesea la distracţii.
M-a învăţat că un părinte singur poate oferi toată dragostea unei familii. Că un bărbat poate educa singur o fetiţă şi că poate deveni eroul ei.
M-a învăţat multe, dar nu m-a învăţat să trăiesc fără el. Ani la rând, 13 august a fost o zi în care m-am izolat şi am plâns… deşi ştiam că tata nu ar fi vrut să plâng. Lacrimile mele udă florile pe care i le sădesc mereu în sufletul meu…
Cu timpul am realizat că el este încă alături de mine… Chiar dacă nu mai este prezent fizic, chiar dacă nu mă mai pot bucura de îmbrăţişările lui, de glasul lui, el este prezent în sufletul meu şi în conştiinţa mea. Îmi imaginez că este undeva, dincolo de nori şi că ne vom regăsi atunci când îmi voi încheia şi eu călătoria numită viaţa.
Am scris mult... iertaţi-mă. Şi totuşi am spus atât de puţin...
În sufletul meu am scris o carte întreagă despre tata şi cred că în fiecare zi mai adaug câte un gând.
Încă mă întreb dacă am făcut tot ce am putut pentru el, încă mă întreb dacă am fost copilul pe care l-a meritat… pentru că el a fost tatăl pe care l-am meritat.
I-aş cere iertare pentru toate momentele mele de decădere în care m-am purtat altfel decât m-a educat şi poate s-a ruşinat de mine. Mi-a vorbit cândva de echilibru… şi sper că balanţa faptelor mele înclină mai mult către cele bune. Iar dacă nu am reuşit mereu, nu voi da vina pe oameni care m-au influenţat, nu voi da vina pe conjuncturi care m-au forţat, dar aş putea da vina pe faptul că lipsa lui m-a dezechilibrat adesea...
Am să vorbesc mereu despre tata. Cu mândrie şi cu dragoste. Iar pentru el voi rămâne mereu acea fetiţă căreia el i-a arătat lumea…
Voi plânge mereu pe 13 august. Şi nu numai…
Ziua de 13 august dintr-un an, a fost cea mai tristă zi din viaţa mea. A fost ziua în care l-am pierdut pe tata. Am fost luată prin surprindere, pentru că sufletul meu nu era pregătit să piardă omul la care avea limitat întreg universul. Tata a fost primul om pe care l-am cunoscut şi alături de care mi-am petrecut fiecare zi a copilăriei mele, până la vârsta de 15 ani. Doar noi doi. Am venit pe lume când el avea 50 de ani şi când credea că viaţa îl condamnase la o bătrâneţe tristă, în singurate.
Într-o zi, pe când ne aflam într-o călătorie cu trenul, l-am întrebat pe tata în joacă: „eu ce sunt?” Pentru că noi doi vorbeam foarte mult şi aveam tot felul de joculeţe ale noastre. „Tu eşti un vis.” – mi-a spus. Atunci a fost pentru prima dată când mi-a vorbit despre vise şi când m-a convins că ele pot deveni realitate. Iar eu eram visul lui devenit realitate.
Uneori mă întreb cum a avut tata atâta răbdare cu mine. Mă amuz ori de câte ori aud cântecul lui Dan Spataru – “Tu, eu şi-o umbrelă”, amintindu-mi cum tata mă dădea pe leagănul din curte, iar eu îi cântam ore în şir acest cântec, obligându-l ca după fiecare refren să spună: „pam-pam!” :)
Şi îmi amintesc discuţiile noastre lungi, răbdarea cu care îmi povestea şi îmi lămurea orice curiozitate.
Tata mi-a fost şi mamă şi prieten. A fost un om înţelept, blând, bun şi corect. M-a învăţat să trăiesc frumos, să fiu puternică şi încrezătoare... să mă stimez şi să fiu stăpână pe mine.
M-a învăţat să fiu demnă şi să nu permit nimănui să îmi spună cine sunt şi ce pot. M-a învăţat să fiu disciplinată şi să nu fac promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Şi m-a învăţat că orice bine şi orice rău făcut este recompensat de viaţă.
M-a învăţat să preţuiesc oamenii, sentimentele şi amintirile, nu lucrurile... Să respect orice om, să nu fac ură de rasă şi să nu fac diferenţe pe criterii de condiţie socială, defecte fizice, convingeri religioase...
M-a învăţat să ţin un jurnal, în care să îmi exprim toate emoţiile şi în care să îmi descarc toate furiile interioare. Este adevărat că scopul jurnalului era ca el să aibă acces la stările mele, dorindu-şi să mă cunoască şi să mă poată ajuta. M-a învăţat să nu fiu egoistă, să nu trăiesc doar pentru mine şi să împart.
M-a învăţat să fiu liberă şi curajoasă, să fiu eu, asigurându-mă că vor pleca de lângă mine doar oamenii care nu vor putea ţine pasul cu mine şi care nu mă vor iubi cu adevărat.
M-a mai învăţat că un om nu e niciodată bătrân, dacă nu se abandonează bătrâneţii. Pentru că deşi trecuse de 60 de ani, el mi se alătură când mă jucam, când mă plimbam cu patinele şi când făceam năzbâtii copilăreşti. Iar când devenisem adolescentă, s-a alăturat grupului meu de prieteni, însoţindu-ne adesea la distracţii.
M-a învăţat că un părinte singur poate oferi toată dragostea unei familii. Că un bărbat poate educa singur o fetiţă şi că poate deveni eroul ei.
M-a învăţat multe, dar nu m-a învăţat să trăiesc fără el. Ani la rând, 13 august a fost o zi în care m-am izolat şi am plâns… deşi ştiam că tata nu ar fi vrut să plâng. Lacrimile mele udă florile pe care i le sădesc mereu în sufletul meu…
Cu timpul am realizat că el este încă alături de mine… Chiar dacă nu mai este prezent fizic, chiar dacă nu mă mai pot bucura de îmbrăţişările lui, de glasul lui, el este prezent în sufletul meu şi în conştiinţa mea. Îmi imaginez că este undeva, dincolo de nori şi că ne vom regăsi atunci când îmi voi încheia şi eu călătoria numită viaţa.
Am scris mult... iertaţi-mă. Şi totuşi am spus atât de puţin...
În sufletul meu am scris o carte întreagă despre tata şi cred că în fiecare zi mai adaug câte un gând.
Încă mă întreb dacă am făcut tot ce am putut pentru el, încă mă întreb dacă am fost copilul pe care l-a meritat… pentru că el a fost tatăl pe care l-am meritat.
I-aş cere iertare pentru toate momentele mele de decădere în care m-am purtat altfel decât m-a educat şi poate s-a ruşinat de mine. Mi-a vorbit cândva de echilibru… şi sper că balanţa faptelor mele înclină mai mult către cele bune. Iar dacă nu am reuşit mereu, nu voi da vina pe oameni care m-au influenţat, nu voi da vina pe conjuncturi care m-au forţat, dar aş putea da vina pe faptul că lipsa lui m-a dezechilibrat adesea...
Am să vorbesc mereu despre tata. Cu mândrie şi cu dragoste. Iar pentru el voi rămâne mereu acea fetiţă căreia el i-a arătat lumea…
Voi plânge mereu pe 13 august. Şi nu numai…
( de pe pagina http://www.facebook.com/Irina.Insomnii )
No comments:
Post a Comment