Povestea tesatorului

“Norocu-i cum şi-l face omul” spune înţelepciunea populară.
“Ce-şi face omul, cu mâna lui îşi face” mai spun oamenii din popor.
“Omul îşi ţese singur soarta” auzim uneori în jur.
Iar povestea de mai jos ne confirmă adevărul acestor cuvinte. Aparţinând folclorului grec, ea a fost transmisă din generaţie în generaţie:
A fost odată ca niciodată… a fost odată un ţesător sărac. Cât era ziua de lungă, el muncea în atelierul său, tânguindu-se neîncetat:
“Mi-am făcut-o cu mâna mea. Ce soartă grea!”
Pe înserate ţesătorul venea obosit la nevastă şi copii, amărât de gândurile din timpul zilei. Iar zilele sale se scurgeau una câte una într-o continuă tânguire. Aşa că, din zori până-n seară, oricine trecea pe lângă atelierul ţesătorului auzea războiul de ţesut şi cuvintele:
“Mi-am făcut-o cu mâna mea. Ce soartă grea!”
Într-o seară trecu pe acolo şi regele ţării. Auzind cuvintele ţesătorului, regele vru să ştie din care pricină sunt rostite.
“Dar să-mi spui adevărul, ţesătorule”, îi ceru regele acestuia.
“Ţi l-oi spune, Maria Ta, dacă l-oi şti”, îi răspunse ţesătorul. Apoi urmă: “Sunt tare amărât de soarta mea. De când mi s-a arătat în vis, nu mai am linişte şi pace.”
Şi omul nostru îi povesti regelui visul său: se făcea că se afla înţr-un ţinut cu o mulţime de fântâni: fântâni învolburate ca un râu, fântâni mici sau mari, fântâni ce aveau cumpănă sau fântâni arteziene, fântâni care aveau mai multă sau mai puţină apă. Din unele apa curgea din belşug la vale ca dintr-un izvor. Din altele curgea strop cu strop, iar altele erau aproape secate.
Ţesătorul se întrebă unde se află. Răspunsul îi veni pe loc: în ţinutul sorţii. Iar fântânile erau sorţile oamenilor.
Atunci se întrebă care e soarta lui. Îndată ajunse lâng-o fântână. Era aproape înfundată, iar apa curgea din ea strop cu strop. Omul încercă să desfunde fântâna, ca să curgă din ea mai multă apă. Dar nu reuşi decât s-o înfunde mai tare. Amărât, începu să se tânguie:
“Mi-am făcut-o cu mâna mea. Ce soartă grea!” si se trezi din vis.
Auzindu-i povestea, regele vru să-l ajute. Odată ajuns la palat, îşi trimise slujitorii la atelierul ţesătorului cu o plăcintă umplută cu bani de aur. Dar ţesătorul nu mâncă plăcinta: se gândi că nu-i ajunge ca să-şi sature întreaga familie şi i-o dădu unui vecin înstărit. În schimbul ei primi pâine pentru el şi familia sa. Iar vecinul cel înstărit găsi banii de aur în plăcintă şi se bucură nevoie mare de norocul picat din cer.
A doua zi ţesătorul se duse din nou la atelier, ca să-şi reia munca şi tânguirea odată cu ea. Pe înserate, regele trecu din nou pe-acolo. Auzind aceleaşi cuvinte, se duse la palat şi îşi chemă din nou slujitorii. De data aceasta îi trimise la ţesător cu o raţă friptă, umplută cu bani de aur. Ţesătorul, care avea o familie numeroasă, se gândi şi de data aceasta să i-o ducă vecinului său. Când îl văzu venind, vecinul îşi frecă mâinile de bucurie şi tăcu chitic. Îi dădu pâinea şi se alese în schimb cu raţa umplută cu aur.
A doua zi, ţesătorul tesea din nou în atelierul său, în timp ce gândurile sale ţeseau aceeaşi tânguire…
La lăsarea serii, regele trecu din nou pe-acolo, auzind din nou aceleaşi cuvinte. Atunci îşi chemă pe loc slujitorii şi le dădu punga cu bani de aur pe care o avea la brâu. Îi îndemna să-i ţină calea ţesătorului în drum spre casă şi să-i pună punga în cale când trece podul peste râu. Zis şi făcut. Slujitorii lăsară punga în mijlocul podului şi îl pândiră pe ţesător. Dar ce să vezi? Când dădu să treacă podul, acesta se gândi: “Ia să merg eu pe pod cu ochii închişi…barem voi cădea în râu şi viaţa mea se va sfârşi. Oricum nu sunt bun de nimic…”
Iar slujitorii văzură un om care mergea cu ochii închişi, dând cu piciorul norocului. Lovită de piciorul ţesătorului, punga mai, mai să cadă în apă. Noroc c-o prinseră slujitorii Măriei Sale; cum o prinseră, se întoarseră la palat şi îi povestiră regelui totul.
“Să fie oare-adevărat că omul îşi dă singur cu piciorul norocului?” se întrebă regele în sinea lui. “Îl voi chema pe ţesător la palat şi îi voi cere socoteală.”
Ajuns în faţa regelui, omul nostru îi mulţumi pentru plăcintă şi raţa friptă, apoi îi spuse ce a făcut cu ele.
Mustrător, regele îi arătă ţesătorului cum era cât pe-aci să i se schimbe norocul de trei ori.
“Nu e vina mea, Măria Ta. Dacă aşa mi-e soarta, eu ce pot să fac?”
“Nu da vina pe soarta ta. Se vede că nu înţelegi adevărul despre care vorbeşti. Tu singur îţi înfunzi mereu fântâna cu gândurile tale. Eu am încercat s-o desfund pentru tine, dar degeaba. De aceea trebuie să-ţi iei soarta în mâini şi să mergi curajos înainte. Eu pot să te ajut dându-ţi o pungă cu bani de aur, însă depinde de tine ce vei face cu ea. Dacă tu te schimbi, se schimbă şi soarta ta.”
Ei bine, ce credeţi că s-a întâmplat mai departe cu ţesătorul nostru? A înţeles el că soarta omului e în mâinile sale? A reuşit să înmulţească talanţii primiţi în dar? Sau i s-au scurs printre degete, într-o continuă tânguire, precum se scurgeau zilele sale?
Dar povestea se termină aici. Şi, pentru că toate poveştile sunt adevărate, finalul îl scrie fiecare, pentru el însuşi.
<<Aşa cum voi vreţi, aşa vi se va întâmpla!>> spune Abd-ru-shin în Mesajul Graalului.

(preluat de pe www.lumea-graalului.ro  )