Crestin

CREŞTIN

Omenie

,,Iubiţi-i pe duşmanii voştri!’’
Aceste cuvinte ne-au fost date de Iisus Christos, ca cea mai puternică pavăză împotriva întunericului. Dar...le-am înţeles noi cu adevărat? Poate unora dintre noi li se pare imposibilă împlinirea lor fidelă; căci atât de uşor ne supărăm pe ceilalţi pentru fleacuri, pentru o privire, pentru o remarcă…darmite pentru grave prejudicii aduse trupului şi sufletului…
Şi totuşi, Iisus Christos nu putea cere imposibilul de la om. Dimpotrivă, ceea ce El ne-a dat cu aceste cuvinte este calea spre adevărata omenie, de care acum suntem lipsiţi. Căci care creştin, care om de pe Pământ trăieşte cu adevărat, în viaţa de zi cu zi, împlinirea acestor cuvinte? Aproape orice om care vrea să fie sincer cu el însuşi este nevoit să recunoască tristul adevăr: că nici măcar pe aproapele său nu-l iubeşte aşa cum vrea Iisus Christos, darmite pe duşmanul său...
Cât de departe suntem noi, creştinii, de acest ideal strălucitor...În schimb ne certăm mereu între noi, a cui dogmă este mai adevărată...Oare nu este ciudat că există atâtea dogme creştine, când Iisus Christos este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor creştinilor? De ce se contrazic între ele dogmele bisericii catolice, ortodoxe, protestante, baptiste şi multe altele, fiecare pretinzând că deţin adevărul adevărat? De ce există atâtea biserici pe Pământ când în Cer există una singură?
Şi totuşi, acest ideal poate fi atins, trebuie să fie atins de oricine vrea să fie într-adevăr om. Esenţa creştinismului constă în a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Dar aceasta este de fapt însăşi definiţia omeniei; este un adevăr universal valabil, care nu se referă doar la o dogmă creştină sau alta şi nici măcar la o religie sau alta; căci Adevărul se află dincolo de religii...El se referă la condiţia omului în Creaţie. Dar câţi oameni se pot lăuda că trăiesc astfel? Şi dintre ei câţi sunt creştini? Noi, creştinii, suntem convinşi că vom fi mântuiţi de vreme ce credem în Iisus Christos. Dar a crede în El înseamnă a crede că este posibil să trăieşti cum spune El; mai mult , înseamnă a trăi în mod veritabil cum spune El. Cine trăieşte astfel?
Avem pretenţia la mântuire, dar ne lipseşte umilinţa.
Poate că există musulmani, budişti sau hinduşi mai creştini...decât creştinii. Dacă un om trăieşte conform acestui principiu, el merge pe Cale, chiar dacă nu a auzit niciodată de Iisus Christos şi nu ştie cine este El. Când ne vom părăsi trupurile de carne şi vom ajunge în Cer, nu vom fi judecaţi după religia pe care o avem, ci după cât de luminoşi sau întunecaţi suntem.
Cu toţii am auzit expresia ,,fără teamă şi fără de prihană’’. Dar noi considerăm că numai personajele din basme pot fi astfel şi nu omul modern în viaţa de zi cu zi.
,,Omul e supus greşelii’’, se spune. Cu alte cuvinte, omul e supus întunericului. Şi cum nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni...
Greşeala e considerată ceva firesc. Păcatul e considerat o stare normală. Expresia ,, fără teamă şi fără de prihană’’ e considerată desuetă, iar starea pe care o exprimă-imposibil de atins.
De ce nu invers?
Cândva, sufletul meu cânta. Cineva mi-a auzit cântecul sufletului şi m-a întrebat: ,,Sufletul tău cântă. De ce cântă?’’
De ce nu?
De ce nu inversăm luminile? De ce nu punem sus ce e jos acum? Doar aşa ne lăsăm spiritul să zboare spre Lumină…De ce ne lăsăm mintea să coboare în întuneric? Dacă punem mintea mai presus de spirit, vom fi mereu prizonierii ei. În închisoarea minţii domneşte întunericul. Mintea nu e în stare să intre în legătură cu Lumina; frecvenţele minţii sunt frecvenţele materiei. Neputând intra pe frecvenţele spiritului, considerăm că nu există.
Cine-şi iubeşte duşmanii este fără teamă şi fără de prihană. Adică fără greşeală. Adică el nu mai face decât, eventual, greşeli fără de voie.
A fi fără greşeală este o stare normală. Păcatul este nefiresc.
Nu este nevoie de rău ca să fie bine.
Am auzit creştini convinşi de adevărul credinţei lor, care consideră că răul e necesar din moment ce-l îngăduie Dumnezeu. Ba chiar că...,,răul e necesar ca să contrabalanseze binele.’’Cei care cred astfel sunt oare doritori de echilibru? În acest caz, axa înţelepciunii lor e foarte scurtă...Doar cel care renunţă să se pună pe sine în centru poate să bea din Fântâna Înţelepciunii. Atunci lumina se va afla în centrul său; el va trăi mereu în miezul lucrurilor şi de-acolo va recunoaşte Adevărul. Ce nevoie avem de axa propriei înţelepciuni când Lumina există?
Răul nu este necesar. Răul e inutil.
Nu era nevoie ca arhanghelul să devină Lucifer. Existenţa lui nu se justifică.
Vocea mea interioară îmi spune să nu facem ca el. Să nu încercăm să justificăm răul. El pătrunde în Creaţie pentru că noi încercăm să-l justificăm. Făcând asta, nu i ne putem opune. Nu ne putem dezlega de el.

,,Misterul Lucifer’’

Lucifer I s-a opus lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne opunem răului.
Abd-ru-shin a scris în lucrarea ,,În Lumina Adevărului-Mesajul Graalului’’ o prelegere despre Lucifer. Din Mesajul Graalului aflăm că Lucifer este ,,originea principiului greşit, punctul de plecare şi forţa lui propulsoare.’’
,,Câmpul de acţiune al acestui principiu greşit este Creaţia materială.
Numai în Materialitate se întâlnesc manifestările Luminii şi cele ale Întunericului, deci cele două principii contrarii, şi influenţează constant sufletul uman în timp ce acesta trece prin Materialitate pentru a se dezvolta. Pentru sufletul uman este decisiv căruia din cele două principii se dăruieşte mai mult după propria dorinţă, decisiv pentru înălţarea sa spre Lumină sau coborârea spre Întuneric.
Prăpastia care se află între Lumină şi Întuneric este enormă. Ea este umplută de Creaţia Materialităţii, care este supusă trecerii formelor, deci descompunerii formelor existente în timpul respectiv şi formării din nou.
Deoarece, după Legile, pe care Voinţa lui Dumnezeu Tatăl le-a pus în Creaţie, un ciclu poate fi considerat ca fiind complet şi împlinit doar atunci când la sfârşitul său se reîntoarce în origine, şi cursul unui spirit uman poate fi privit ca împlinit doar atunci când se reîntoarce în Spiritual, pentru că sămânţa sa a pornit din acesta.
Dacă el se lasă dus în altă direcţie, spre Întuneric, atunci el se expune pericolului de a fi tras în adâncime peste limita extremă a cursului său normal şi atunci riscă să nu mai regăsească drumul spre înălţare.’’
,,...şi din acest motiv va fi dus continuu în ciclul uriaş al Creaţiei materiale, până ce la urmă va fi tras în descompunere împreună cu materia...’’
,,Descompunerea dizolvă atunci personalitatea lui spirituală ca atare, câştigată în peregrinarea sa prin Creaţie, astfel încât el suferă moartea spirituală şi este dispersat până când devine sămânţă spirituală primordială.
Lucifer însuşi stă în afara Creaţiei materiale, deci nu va fi tras în descompunere, aşa cum li se întâmplă victimelor principiului său; căci Lucifer este veşnic. El provine dintr-o parte a Sferei Divin-Substanţiate. Conflictul a apărut după începutul formării a tot ce este material. Trimis pentru a sprijini spiritualul-substanţiat în materie şi pentru a-l promova în dezvoltare, el nu şi-a împlinit această misiune în concordanţă cu Voinţa creatoare a lui Dumnezeu Tatăl, ci a ales alte căi decât cele desemnate lui prin această Voinţă creatoare, căi provenite dintr-o voinţă care i-a venit în timpul activităţii sale în Materialitate.’’
,,Ispitirea din Paradis descrisă în Biblie, arată efectul introducerii principiului lui Lucifer, prezentând metaforic cum el caută să încerce prin ispită tăria sau statornicia perechii umane, pentru ca la cea mai mică ezitare să o împingă fără milă pe calea nimicirii.’’
,,Dar aplicarea de către Lucifer a acestui principiu lipsit de iubire, prin natura lucrurilor a trebuit în mod evident să-l separe tot mai mult pe Lucifer de Voinţa iubitoare a Creatorului Atotputernic, şi prin aceasta Lucifer şi-a provocat despărţirea sau izgonirea din Lumină şi astfel i-a adus căderea tot mai adâncă. Lucifer este unul, care s-a despărţit singur de Lumină, ceea ce este identic cu o izgonire.’’
,,Lucifer poate într-adevăr numai să ademenească. Însă omul ca atare stă mai stabil decât el în Creaţia materială, şi de aceea cu o şi mai mare siguranţă şi putere decât orice influenţă cu care Lucifer ar putea vreodată să-l lovească. Fiecare om este prin aceasta atât de protejat, încât pentru el este o ruşine înzecită dacă se lasă ademenit de această forţă mult mai slabă în comparaţie cu el. El ar trebui să ia în considerare faptul, că Lucifer însuşi stă în afara Materialităţii, în timp ce el este înrădăcinat stabil în terenul pe deplin cunoscut lui.
Pentru exercitarea principiului său, Lucifer este silit să-şi folosească doar trupele auxiliare, trupe constând din spirite umane căzute pradă tentaţiilor.
Însă şi acestora, fiecare om care aspiră spre înalt nu le este doar pe deplin egal, ci mult superior în tărie. Un singur act serios de voinţă ajunge pentru a face să dispară fără urme o armată întreagă din aceştia. Presupunând că aceştia nu găsesc cu ademenirile lor nici un ecou sau răsunet de care să se poată agăţa.
Lucifer ar fi de fapt pe deplin neputincios, dacă omenirea s-ar strădui să recunoască şi să respecte Legile primordiale date de Creator. Însă din păcate oamenii prin felul lor actual de a fi, cad tot mai mult pradă principiului greşit, şi de aceea vor trebui de asemenea să piară în cea mai mare parte.’’
,,Acest principiu este împotriva domniei Iubirii divine, de a cărei binecuvântare vor avea parte oamenii în cursul lor prin Materialitate. Dacă oamenii ar aspira simplu spre această Iubire divină, atunci ei ar fi dintr-o dată pe deplin invulnerabili faţă de orice tentaţie a lui Lucifer, iar el ar fi despuiat de toate grozăviile, pe care spiritul uman le ţese în jurul lui.’’
Aşa cum spune Abd-ru-shin, originea lui Lucifer se află în Sfera Divină. De aceea Lucifer e veşnic. Odată ce voinţa lui s-a opus lui Dumnezeu Tatăl, Acesta nu l-a putut aneantiza pur şi simplu. E ca în parabola în care habotnicii religioşi sunt întrebaţi: ,,Dacă voi credeţi că Dumnezeu poate orice, atunci ce credeţi...poate El crea un bolovan pe care să nu-l poată ridica?’’
Dumnezeu nu poate orice: El nu poate fi imperfect, căci El este Însăşi Perfecţiunea. Iar Perfecţiunea nu se schimbă. E imuabilă.
Ca fiinţă cu originea în Divin, Lucifer există în afara Creaţiei. El îşi poate trimite falsul principiu în Creaţie prin oameni, care sunt nişte creaturi. Dacă nu ar exista oameni care să justifice răul, Lucifer nu ar avea nici o putere în Creaţie. Noi îl facem puternic. Dacă am considera păcatul nefiresc, aşa cum este de fapt, prin cine s-ar mai putea manifesta? Lucifer ar rămâne în continuare Lucifer. Dar Prinţul Întunericului n-ar mai avea supuşi iar lumea ar scăpa de influenţa lui nefastă.
Ce defineşte un prinţ? În cazul omului, nobleţea sufletească. În cazul lui Lucifer, supuşii lui...
Bineînţeles că nu putem scăpa dintr-o dată de toată mizeria pe care am adunat-o în suflete. Dar până şi drumul spre Cer începe cu primul pas. Şi primul pas este o priză de conştiinţă.
De ce nu?
Cândva, sufletele noastre cântau…Ce justificare avem să nu mai cânte?

Alegerea

,,Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni’’ne-a spus Cel Care i s-a opus lui Lucifer.
,,Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, schimbă pietrele în pâine’’, I-a spus tentatorul.
De ce nu a făcut-o? Pentru că nu putea să o facă. Nu putea să schimbe Legea. El a venit să împlinească Legea, nu să o schimbe. Cel cu adevărat bun nu poate face rău. Nu poate ieşi din cadrul Voinţei lui Dumnezeu.
Iar Voinţa Tatălui este ca omul să aleagă singur ce vrea să devină: piatră sau pâine. Şi, odată dăruită libertatea acestei alegeri, omul o poate folosi aşa cum vrea el: corect sau greşit. Iar dacă o foloseşte greşit, nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu o mai poate schimba…
Iată ce înseamnă ,,să nu ne împotrivim răului’’. Călăul alege greşit. Martirul nu se împotriveşte acestei alegeri, pentru că îi respectă liberul arbitru. Deşi numai de libertate nu poate fi vorba; căci liber înseamnă dezlegat de rău…
Suntem consecinţa alegerilor noastre.,,Nu contează calităţile pe care le avem, ci alegerile pe care le facem’’(am auzit această frază într-un film; uneori mesaje profunde apar de unde nici nu te-aştepţi…)
Nu a fost Voinţa Tatălui ca Iisus să moară pe cruce; a fost voinţa călăilor săi, pe care Tatăl i-a înzestrat cu liberul arbitru. Crucificarea Iubirii lui Dumnezeu pe Pământ a fost şi va rămâne cea mai monstruoasă crimă din istoria omenirii. Rugămintea lui Iisus: ,,Îndepărtează paharul acesta de la mine, Doamne...’’înseamnă de fapt ,,Luminează-i pe călăii mei, ca să-şi schimbe voia...’’Recunoscând că ei au ales, a adăugat: ,,Dar facă-se Voia Ta!’’, adică:,,Mă supun Voinţei Tale, care ai înzestrat creatura umană cu liberul arbitru...’’
Oricine face alegeri greşite, împotriva Voinţei lui Dumnezeu, se află în beznă. El nu este conştient de sensul vieţii...
În fiecare moment, în fiecare clipă a vieţii noastre, noi facem o alegere: de la micile alegeri ale vieţii de zi cu zi, până la ultima, marea alegere, pe care fiecare dintre noi va trebui să o facă, o dată pentru totdeauna...Iar alegerile noastre sunt de două feluri: corecte sau greşite, bune sau rele. În urma lor se naşte copilul Creaţiei sau moare sufletul încetul cu încetul. Vorba din popor ,,O femeie nu poate fi doar puţin însărcinată; sau este sau nu...’’este adevărată în toate cazurile.
Pe firul vieţii se înşiră bile albe sau negre...Iar viaţa noastră este suma lor. Alegerile greşite trebuie corectate. Ele sunt vibraţii greşite, pe care noi le emitem în Univers şi nu pot fi corectate decât de noi înşine, prin vibraţiile opuse lor.
În Apocalipsă scrie despre cei care ,,şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului’’, care ,,Îi slujesc lui Dumnezeu zi şi noapte’’. Nu Iisus Christos ne spală rufele murdare, noi trebuie să le spălăm. Faptul că El le-a spălat picioarele ucenicilor săi a fost un act de graţie, care a simbolizat spălarea de păcate. Este adevărat că Iubirea lui Dumnezeu spală păcatele, dar numai când omul i se deschide, când el o primeşte în inima lui. Dar această ,,primire’’reprezintă cea mai severă cerinţă pe care Dumnezeu i-o face omului; căci, dacă nu ne golim vasul sufletului de mizeria adunată înăuntru şi nu-l spălăm bine ca să fie curat, nici nu putem primi în el Iubirea pe care Dumnezeu ne-o trimite.
A ne spăla hainele înseamnă a ne corecta în profunzimea sufletelor noastre, urmând Calea cea adevărată. Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat cum se merge pe ea.
El a murit pe cruce pentru Adevăr, din cauza noastră. El a pus cu sângele Său pecetea Adevărului pe întreaga Sa viaţă pământească pentru că nu a avut altă alegere.

Martirul, călăul şi victima

Ce alege martirul?
El se supune Voinţei Luminii, nu voinţei călăului; deşi nu vrea să fie martir…
Nici Lumina nu vrea martiri, ci numai oameni fericiţi, atât în Cer, cât şi pe Pământ. Martirul există din cauza călăului. Dacă n-ar exista călăi, n-ar exista nici martiri…Martirul se opune călăului, aşa cum binele se opune răului.
Dar există şi victima. Victima suferă şi ea din cauza alegerii călăului; dar este legată indubitabil de el cu lanţul păcatului.
Care e diferenţa esenţială dintre martir şi victimă? Martirul respectă alegerea călăului. El suferă din cauza acestuia, dar suferinţa lui e lipsită de ură; el îşi iartă călăul. El se roagă pentru duşmanul său, aşa cum s-a rugat Iisus Christos: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.’’În inima lui nu există nici reproşuri, nici resentimente. El este servitorul Luminii şi rege în regatul dinăuntrul său.
Iar persoana regelui e inviolabilă. Răul nu-i poate atinge fiinţa profundă, deşi îi poate martiriza trupul. Îi poate lua tot ce-i al lui pe Pământ şi nimic din ce-i al lui în Cer...
Victima îşi urăşte călăul. Ea nu-l iartă, pentru că nu vrea să-l ierte. Şi atunci se prăbuşeşte cu el în întuneric. Iertarea dezleagă victima de călău. Fără iertare, victima este doar cealaltă faţă a călăului...
De ce victima nu-şi iartă călăul? Pot exista milioane de justificări, toate false.Un singur răspuns e valabil: din lipsa iubirii…De ce face victime călăul? Pentru că nu ştie ce face. Nici victima, nici călăul nu cunosc sensul vieţii. Dacă l-ar cunoaşte, n-ar mai exista nici victime, nici călăi, nici martiri. Ar exista doar oameni fericiţi...
Cum ne-a spus El să ne rugăm?,,...Facă-se Voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ’’...
Iată cum principiul greşit leagă victima de călău şi pe amândoi de întuneric. Iată cum principiul corect leagă martirul de Lumină.

Lecţia necruţării

Naşterea din nou e dezlegarea de întuneric; de întunericul de care ne-am legat demult, în negura timpului.
Binele şi răul sunt în opoziţie ireductibilă. Acolo unde este unul, celălalt nu-şi află locul.
Binele şi răul au ceva în comun: necruţarea. Cu adevărat bun înseamnă necruţător cu răul. Şi invers.
Vocea mea interioară îmi spune să nu ne aşteptăm la îndurare din partea răului.Va încerca să ne distrugă cu orice preţ. Trebuie să învăţăm de la rău necruţarea şi să-l batem cu propriile lui arme. Dacă-i lăsăm cea mai mică portiţă de scăpare...va scăpa. Arta războiului se învaţă slujind pacea. Arta păcii se învaţă cu necruţare. Ni s-a spus: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.’’Acest lucru nu-l poate face decât un spirit treaz.
Doar cine reuşeşte să înveţe de la rău cea mai grea lecţie, se poate dezlega de el. Doar cine-şi iubeşte duşmanii a învăţat lecţia necruţării. Iată un paradox. Dar întâlnim multe paradoxuri pe drumul spre Înalt...
Iertând răul care ni se face personal, dovedim că ne iubim duşmanul; şi dovedim că ne iubim aproapele când suntem necruţători cu răul general. General, adică de peste tot. Din noi înşine şi din lume...
,,De mine n-ai să treci!’’
Aceasta e o replică dintr-un alt film. Gandalf cel Sur, călăuza celor care alcătuiau ,, Frăţia inelului’’s-a opus demonului de foc ce voia să-i tragă pe toţi în adâncuri...Era un bătrân înalt, puţin adus de spate, cu plete sure şi toiag în mână. Şi-a înfipt toiagul în pământ şi i-a strigat întunericului din toată fiinţa sa: ,,De mine n-ai să treci!’’După lupta cu demonul a devenit Gandalf cel Alb, căci părul i-a albit în luptă...şi nu numai părul. Iată cum apar mesaje profunde din lumea contemporană a ,,celei de-a şaptea arte’’.

Misterul Iubirii

Trăim pe Pământ ca să descifrăm un mister...
,,Crede şi nu cerceta!’’este o vorbă înşelătoare. Ar trebui să se spună ,,Cercetează şi convinge-te!’’Dar misterul vieţii depăşeşte posibilităţile minţii; el nu poate fi cercetat decât cu intuiţia, care pătrunde în miezul lucrurilor.
Mintea poate trece de coaja lor, dar nu va pătrunde niciodată până la miez.
Misterul vieţii va rămâne pentru minte un veşnic mister...Doar intuiţia îl poate descifra. Atunci el devine limpede ca lumina zilei.
Se spune ,,Nu judeca să nu fii judecat.’’Dar noi comparăm mereu cu o scară de valori tot ce ne iese în cale: un om, acţiunile lui, o întâmplare...pe noi înşine. Nu putem face altfel, pentru că acest proces ţine de natura umană. Omul învaţă despre bine şi rău prin comparaţii. Dar mintea judecă după aparenţe. Ea nu poate să pătrundă dincolo de ele. Doar spiritul poate, căci intuiţia judecă esenţa. Doar spiritul se află în posesia adevăratei Scări de Valori, cea cu majuscule. El compară tot ce întâlneşte cu Scara de Valori şi le judecă pe toate, încadrându-le în Lege sau înafara ei; căci nu poate altfel. Totul e să lăsăm spiritul să judece. Doar judecata lui e dreaptă; mintea se înşeală mereu... Ea judecă după propria ei axă a înţelepciunii, care este mai mare la unii şi mai mică la alţii, în funcţie de experienţa lor de viaţă... Dar funia minţii va fi mereu prea scurtă ca să ajungă la Apa Vie din Fântâna Înţelepciunii...De aceea toţi sunt lângă Fântână şi nimeni în Fântână...
Misterul vieţii e misterul Iubirii.
Voinţa lui Dumnezeu e Iubirea Lui. Omul e dator să-I cunoască Voinţa, căci altfel nu o poate împlini. Dar numai spiritul cunoaşte Voia Tatălui...Mintea trebuie să-l urmeze, transpunându-i în fapte cunoaşterea.
Şi într-un suflet negru se află o scânteie de lumină.
Lumina nu ne cere să iubim întunericul, ea ne cere să iubim tot ce este pur...iar scânteia luminoasă rămâne pură chiar şi în cel mai adânc întuneric. Nu vom reuşi să împlinim în noi cuvintele lui Iisus Christos dacă iubirea noastră nu va trece din întuneric spre lumină: ea trebuie să fie suficient de profundă ca să treacă prin defectele noastre spre ceilalţi; suficient de senină ca să treacă peste defectele lor spre scânteile de spirit...Căci iubirea nu trebuie să se poticnească în defecte. Dacă aşteptăm să iubim pe cineva fără defecte, nu vom iubi niciodată; şi dacă aşteptăm să devenim fără defecte ca să iubim, nu vom şti niciodată ce este iubirea...Adevărata iubire de la om la om conţine atât iubirea aproapelui cât şi a duşmanului; doar spiritul o cunoaşte, doar spiritul o poate dărui şi primi aşa cum se cuvine...
,,E mai bine să dai decât să primeşti’’, ni s-a spus. Dar noi aşteptăm atât de mult şi oferim atât de puţin...
Atunci când scânteia de spirit e cu adevărat îngropată în întuneric, omul nu percepe iubirea care se revarsă asupra lui; nu-i simte căldura şi el tremură de frig în el însuşi: el nu simte nici Iubirea lui Dumnezeu, nici iubirea aproapelui său, a celui capabil într-adevăr de iubire...
Aşa s-a întâmplat cu fariseii care L-au întâlnit pe Iisus: ei n-au recunoscut Iubirea, nu I-au simţit prezenţa binefăcătoare...Deşi Iisus i-a iubit pe duşmanii Săi, ei s-au dovedit incapabili să-I simtă Iubirea; nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu a putut schimba pietrele în pâine...Dar nu din vina Lui.
Aşa şi noi-nu trebuie să fim găsiţi vinovaţi că n-am iubit destul. Şi dacă ceilalţi se dezic de iubire, să nu fie din vina noastră...
Dar orice om care iubeşte aşa cum vrea El este un adevărat creştin, indiferent că-şi zice musulman, budist sau hindus aici pe Pământ.

Împărăţia De-o Mie De Ani

Orice creştin adevărat crede în Împărăţia De-o Mie De Ani. Ea va fi Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ şi poate fi numită Împărăţia Noului.
Ce va fi nou în ea?
Oamenii care vor locui acolo…Căci ea va fi alcătuită din oameni fără teamă şi fără de prihană, mai mari sau mai mici în spirit, mai mari sau mai mici pe Pământ; din oameni care s-au născut din nou, deşi unii vor fi mai mari decât alţii. Căci şi oamenii care s-au născut din nou trebuie să crească după ce se nasc, precum copiii…
De fapt, rostul copiilor este să devină oameni mari; rostul oamenilor mari este să devină precum copiii…
Indiferent de vârstă, religie, sex sau naţionalitate, cei care vor alcătui poporul lui Dumnezeu pe Pământ vor fi aşa cum oamenii n-au fost niciodată până acum: toţi pentru Unul şi Unul pentru toţi, umili vor învăţa iubirea. Vor face Voia Tatălui şi nu voia lor…şi Dumnezeu va fi cu ei.
………………………………………………………………………………………………
Dacă acestă lectură a conţinut pentru unii cititori chiar şi un strop de claritate, ei trebuie să ştie că Oceanul Clarităţii există cu adevărat. În el se poate oglindi fiecare, pentru a se recunoaşte pe sine şi raportul său cu Dumnezeu. Oglinda lui este Mesajul Graalului.