Poetul

Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fata mare,
Cu brat de fier, cu mana alba, de zbucium si de lupta dornic,
Pe-un piept de stanca solitara si-a-ntemeiat un cuib
statornic,
O singurateca cetate cu turn stralucitor in zare,


Cand raza zorilor dintaie zambeste-n prag de cetatuie,
Pe nazdravanu-i cal salbatic rasare-n noapte cavalerul,
In soare-i fulgera armura si zboru-i intretaie cerul,
Cu aripi mestere in albul nemarginirilor se suie.
In furtunateca-i navala se duce-asa fara hodina,
O lume se rasfrange-n ochii adanci ca noptile de vara.
Din mii de tulnice rasuna a vietii vesnica fanfara,
Cand zburatoru-i prinde taina de sus, din unde de lumina.
Avantul lui n-are popasuri, in drum el suie si coboara,
Si nestemate fara numar culege mana fermecata:
El rupe-o floare, prinde-un zambet, o lacrima-n ascuns
varsata,
El fura-un vis dormit azi-noapte pe capataiul de fecioara...
A strabatut atata cale, cat ochii nu cuprind sa vada,
Si cand amurgu-ncinge bolta in braul lui tivit de aur,
In goana el isi smulge-o salba din sfantul cerului tezaur,
Si vine-acasa calaretul cu bratul incarcat de prada.
Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povara,
Isi scutura in fata portii vestmantul impletit din zale,
O clipa mai priveste-n urma spre ceata risipita-n vale,
Si-apoi in pripa trece pragul... dar praful a ramas afara!...
Pe-un pat de marmura curata dintr-o camara nestiuta,
El migalind in pacea noptii aseaza scumpa lui podoaba,
Isi frange de zagazuri mintea de veci neadormita roaba
Si taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mana muta...


...Si stie bine urzitorul ca-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, in umbra neagra, tin sfat atatea duhuri rele,
Sa-i fure marmura maiastra, argintul coborat din stele...
Dar mainile nu-i dau odihna, caci vor altar de inchinare.

( Octavian Goga - Poetul )