In memoriam
Imediat ce se punea în mişcare maşina începeam să număr: unu, doi, trei.. Număram în gând, ascuns între bagaje ( întotdeauna erau prea multe şi tata le înghesuia obligatoriu şi pe perna din spate), aşteptând să văd fântâna din capul satului. Când ajungeam cu numărătoarea la două mii patru sute trei, se vedea biserica de la stradă şi apoi fântâna acoperită cu un capac de blăni încrucişate. Nu mai ştiu dacă-mi spusese cineva sau era numai o închipuire, dar eram convins că apa ei nu era bună de băut pentru că odată se înecase acolo o pisică. Oricum, nu-mi băteam capul, fântâna era în capul satului, aşa că o mai vedeam încă o dată abia la sfârşitul vacanţei. Aveau bunicii o altă fântână, cu apă bună, cea mai bună apă din lume.
Până ajungeam în faţa porţilor mari, vopsite în roşu-cărămiziu, îmi lipeam nasul de geamul maşinii, privind atent satul: CAP-ul cu zece biciclete sprijinite de gardul de la intrare, casa Auricăi şi Aurica însăşi, ştirbă şi zâmbăreaţă, acoperindu-şi gura cu mâna după fiecare vorbă, Nicu ţiganu’ înconjurat de cei unsprezece copii mereu murdari, cu burţile umflate ( le spuneam rahitici şi ei ne dădeau cu pietre în cap, deşi habar n-aveam nici unii, nici alţii ce înseamnă cuvântul…), tanti Codina-crăcănata, veşnic aşezată la poartă, pe băncuţă, atentă ca un radar la mişcările uliţei, şcoala mică şi terenul ei de fotbal cu porţi improvizate între zarzării mari [ zarzări= corcoduşi] crescuţi alandala şi, în sfârşit, casa bunicilor, cea mai frumoasă dintre toate, cu mamaie şi tataie deschizând porţile mari şi roşii, ca să intre maşina. Aşa începeau vacanţele… O zi de toamnă prăpădită, cândva, pe la sfârşitul anului trecut. In cimitirul din sat sunt numai eu şi câteva ciori atârnând de crucea înaltă a bisericii. E vânt şi până aprind lumânarea stric o jumătate de cutie de chibrituri, apoi reuşesc cu greu să strecor lumina între două table îndoite care ţin loc de adăpost. S-au dus.
Am trecut prin sat ca printr-un coşmar. Când am văzut fântâna de la stradă, am crezut că aici timpul n-a curs şi că sunt la fel toate, apoi a început blestemul. In locul CAP-ului, un câmp şi trei stâlpi de beton uitaţi înfipţi în hotarul intrării, nici o bicicletă, Aurica dusă de mult, la fel şi tanti Codina, şcoala părăsită, cu terenul de fotbal transformat în pârloagă. Cineva a tăiat zarzării, poate se uscaseră sau poate a fost o iarnă grea, cu lemne scumpe şi bani puţini. In mai toate curţile mi s-a părut că văd prunci oacheşi cu burţile umflate şi mi-am ferit instinctiv capul. Pe lângă casa bunicilor, pustie ca un câmp în iarnă, am trecut fără să mă opresc. O fi stând acolo un unchi, dar el n-are nici o putere să deschidă porţile mari ale vacanţei.
( Robert Turcescu )
No comments:
Post a Comment