George Tarnea - interviu din 2002

George Ţărnea - un poet al iubirii condamnat la plâns
articol [ Evenimente ]
Doi ani de la dispariţia poetului. Interviu nepublicat în România Colecţia: În spatele cortinei
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adrian Munteanu [Adim ]
2005-04-06  |     |


Luna aceasta se împlinesc doi ani de când am devenit mai săraci cu un poet. Inima lui George Ţărnea a continuat să bată, în ritmul armoniilor lucide şi profunde, spre desfătarea îngerilor. Un interviu a apucat atunci să vadă lumina tiparului numai în revista de cultură „ Atheneum „ din Vancouver. Tocmai apăruseră trei volume cu versurile sale. Ofer acum dialogul şi celor din ţară, cei ce vor să-şi picure prin vene nădejdea în cuvântul care sfinţeşte.

NU IUBIM ALTFEL DECÂT STRĂMOŞII NOŞTRI PRIMORDIALI


Adrian Munteanu : Trei volume de versuri au fost lansate la sfârşit de an 2001 ( “Cartea inimii albastre”, ”Cartea cu ele…cele din elegii” şi “Călimara galbenă şi gândacul de bucătărie”). Chiar dacă timpul este cel care a unit distanţele dintre apariţiile lor reale, tot este dovada unui prolific efort de decantare poetică. Cine declanşează aceste productive resorturi interioare ? Vremea şi vremurile ?

George Ţărnea : Deopotrivă. Vremea, pentru că în clipa în care descoperim că nu mai suntem nemuritori, ca la 20 de ani, şi că timpul se grăbeşte împotriva fiinţei noastre, atunci descoperim bucuria faustiană a versului inconfundabil semnat de Goethe, “clipă stai, o, eşti atât de frumoasă !” Asta pe de o parte. Pe de altă parte, consider că aceasta este singura modalitate de protest împotriva unor vremuri, prin tot ce au ele, potrivnice poeziei, vremuri ce se pun de-a curmezişul a tot ceea ce poate însemna continuitate culturală în spaţiul românesc. Iată dar de ce sunt unul dintre cei atât de revoltaţi, încât împotrivirii mă împotrivesc cu gestul meu de a munci, de a munci pe rupte şi de a scoate noi cărţi atunci când este imposibil să le scoţi.

Adrian Munteanu : Numitorul comun al celor trei volume, ca şi a celorlalte douăsprezece pe care le-aţi scos, este iubirea. Cele 101 definiţii poetice pe care le-aţi conturat pot fi concentrate într-una singură ?

George Ţărnea : Da, tot ce se schimbă este numai decorul istoric. Iubirea rămâne aceeaşi dintotdeauna, pornind din punctul său metafizic şi trecând prin toate vămile temporale. Eu cred că nu iubim altfel decât strămoşii noştri primordiali, Adam şi Eva. Suntem în stare să repetăm păcatul primordial, păcatul cunoaşterii, pentru că, necunoscându-ne, nu putem ajunge la momentul fecundităţii, la momentul perpetuării speciei. Să ne aducem aminte finalul “ Oului Dogmatic “ semnat de Ion Barbu : “Căci vinovat e tot făcutul / Şi sfânt doar nunta, începutul”. Sigur, nunta, ca ritual sacru, nunta metafizică, este cea dintodeauna pură, pe câtă vreme tot ceea ce coboară în spaţiul trăirilor noastre de zi cu zi, tot acest marasm cotidian, nu face altceva decât să ne îndepărteze de starea pură a iubirii primordiale. Tocmai de aceea cred că singura definiţie a tuturor poemelor mele e aceea de a alerga înapoi, aşa cum facem toţi oamenii, a căuta înapoi drumul către spaţiul primordial al contemplativităţii, către iubirea primordială, cea care nu poate fi nici pătată, nici înstrăinată, nici vândută, nici cumpărată.

CRED ÎN POETUL CETĂŢII

Adrian Munteanu : Este această temă primordială a iubirii, arma prin care încercaţi să modificaţi organizarea materiei din jurul nostru sau prin care vă izolaţi de efectele ei malefice ?

George Ţărnea : Nu, în nici un caz izolare nu poate fi, pentru că nu sunt un poet adept al turnului de fildeş. Cred în poetul grec, în poetul cetăţii, poetul care vine în Agora şi îşi rosteşte discursul. Este singura modalitate, singura armă împotriva tuturor celorlalte şi mai puternică decât ele, sau, mai degrabă, un scut protector. Dacă americanii au inventat scutul stelar, eu cred că sunt în posesia unei taine, taina iubirii care este un scut împotriva tuturor relelor pământului.

Adrian Munteanu : Observ în versurile dumneavoastră o cultivare obstinată a versificaţiei. De ce mai este nevoie de rimă în poezia românească?

Geeorge Ţărnea : Pentru un fapt absolut normal şi care ţine de eternitatea noastră. Este în continuare luată în derâdere sintagma lui Alecsandri, “românul s-a născut poet”. Nu cred că ar trebui să trecem atât de uşor peste acest adevăr tulburător. Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie, cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei. Sigur de aici şi plăcerea nebună, a fiecăruia dintre noi, necunoscută şi, într-un fel sau altul, subconştientă, faţă de structura clasică a poeziei, faţă de ritm şi rimă, pentru că, dacă ne ducem la şcoală, o să descoperim cum cântă copiii, adică intră în ritm şi rimă cu tabla înmulţirii. Desigur şi poezia presupune o structură matematică şi rămân cu încăpăţânare adeptul acestei structuri tradiţionale, clasice şi clasicizante, pentru că această structură ţine de structura noastră metafizică, pentru că suntem într-adevăr unul dintre popoarele foarte apropiate de Dumnezeu, foarte aproape de ceea ce nu trece niciodată.

CU MINE SE ÎNTÂMPLĂ UN LUCRU DUREROS : POETIZEZ ABSOLUT TOTUL

Adrian Munteanu. : Pornind de la întrebarea dumnmeavoastră poetică dintr-un final de poem : “ la mine-n viaţă-i numai soare/de ce mă condamnaţi la plâns “?, întrebarea ar suna cam aşa : există astăzi un antagonism între starea poetică şi starea socială?

Geeorge Ţărnea : Fără îndoială. Eu cred că sunt unul dintre cei condamnaţi să simtă foarte bine acest lucru. Cineva spunea, cu tristeţe în glas – şi lucrul acesta este valabil pentru viaţa mea de fiecare zi – că ceea ce se întâmplă cu mine este un lucru dureros, adică poetizez absolut totul. Una este să scrii poezie şi alta să trăieşti poetic 24 de ore din 24 de ore. E greu pentru tine ca individ, dar mite pentru cei care sunt în preajma ta, să suporţi această stare care este o stare nefirescă. Iată motivul pentru care , într-adevăr, între poetul cu trăiri poetice perpetue şi starea socială, decorul social în care se găseşte, întotdeauna a existat un conflict şi va exista întotdeauna. Nu spun că vremurile astea sunt mai rele decât alte vremuri, sau mai bune. Ele sunt aşa cum sunt. Spunea şi Eminescu : “Lumea e aşa cum este/Şi ca dânsa suntem noi.” Adaptabilitatea noastră este una mai mare sau mai mică. Reuşim să trecem prin vămile vremurilor noastre, sau rămânem sub ele, aşa cum spunea cronicarul. Tocmai de aceea, condamnarea la plâns a poetului este obligatorie. Ea este dintotdeauna. El este condamnat la plâns, dacă îşi asumă responsabilitatea să adune în sine lacrimile semenilor săi. De aceea spuneam că nu sunt unul dintre poeţii care se retrage din cetate. În momentul în care preiei pe umerii tăi toate durerile, mari şi mici, ale semenilor tăi - obligatoriu şi condamnările lumii - gura lumii este cea care te condamnă la plâns. Indiferent cât bine ai face, lumea tot doreşte mai mult bine făcut, şi în clipa aceea sigur că eşti condamnat la plâns.

Adrian Munteanu : Poate prelungind această condamnare, mi-am adus aminte de o vorbă a unui poet care preciza odată că îşi iubeşte toate vorbele scrise în mod egal, pentru că ele sunt un fel de copii ai săi. Dv. vă plasaţi în această latură a iubirii depline a propriei creaţii, în ansamblul ei ?

George Ţărnea : Nu-i înţeleg pe cei care se dezic de cuvintele lor poetice. Am întâlnit poeţi de marcă, poeţi uriaşi care spuneau că o anume carte nu îi reprezintă. Este dureros, pentru că aşa ceva se întâmplă şi în viaţă. În momentul în care un copil nu este pe măsura visurilor lor, părinţii se spală pe mâini de el. E dureros, pentru că, oricât ai vrea să spui că nu este aşa, în fiecare cuvânt trecut din suflet pe hârtie, o parte din sufletul tău trece şi el pe hârtie, trece în cuvântul acela. În mod foarte ciudat, Dumnezeu le hărăzeşte şi le ordonează pe toate conform programului despre care se spune că fiecare dintre noi îl îndeplinim. Sunt născut pe 10 noiembrie. Pun sub semnul Scorpionului, care este o zodie iscoditoare, care se preocupă de problemele fundamentale, adică viaţa şi moartea, o zodie care, prin excelenţă, este a filozofilor, o zodie care parcurge drumul christic din viaţă în moarte şi se întoarce din moarte în viaţă, tot zbuciumul meu. Tocmai de aceea este o mare bucurie pentru mine să am un confrate în dialog pe temele antice ale dialogului, pentru că fără înţelegerea dintre noi nu există înţelegere în univers. Ca să putem înţelege universul, trebuie să ne înţelegem între noi.
Din păcate, în ultimul timp, tocmai această înţelegere lipseşte. Sper eu că acest dialog să fie şi el o contribuţie, o pledoarie pentru înţelegere între oameni.

ÎL ROG PE DUMNEZEU SĂ-I FIE MILĂ DE PĂTIMIRILE MELE LUMEŞTI

Adrian Munteanu : Ne putem aştepta în viitor la o nuanţare a conceptului de iubire, de frumos sau o extindere pe orizontală, cu alte trăiri, cu alte spaţii dominante în universul dv. interior ?

George Ţărnea : Câţi dintre cei care-l iubesc pe Arthur Rimbaud l-ar mai iubi ştiind ce a făcut după ce a încheiat prima şi ultima lui carte de poezie şi a devenit vânzător de sclavi negri şi traficant de arme ? Sufletul poetului, acest personaj cu totul şi cu totul tragic, nici nu trebuie pus în cântar şi aşezat în măsurile lumeşti ale binelui şi răului. Pentru că el iese din aceste tipare. În acelaşi timp, mă gândesc la doi poeţi uluitori care au devenit poeţi ai iubiri în amurgul vieţi : Arghezi şi Goethe. Se pare că iubirea simţită la vârsta neputinţei are ceva sublim în ea. Cu cât eşti mai împovărat de vreme, cu cât timpul ţipă cu disperare în tine şi nu ştii dacă mai atingi clipa următoare, cu atât mai mult iubirea este mai incandescentă şi are dimensiuni cosmice. Iată dar de ce singura rugăminte faţă de Dumnezeu este să-i fie milă de toate pătimirile mele lumeşti şi să-mi mai îngăduie o vreme viaţa pe acest pământ, ca să-mi pot plăti măcar în parte datoriile pe care le am faţă de iubirile trădate.

Adrian Munteanu : George Ţărnea este un pseudonim literar ?

George Ţărnea : De fapt numele autentic este moldovenescul “ţărnă” de la “ţărână” şi trebuie să recunosc că este averea supremă cu care bunicul meu şi tatăl meu au venit în zona Orheiului, din Basarabia, şi cred că nici nu trebuie să aştept mai mult de la ei ca să mă pot numi un om foarte bogat. Am o biografie care, într-un fel sau altul, nu-mi dă prilejul să fiu provincial niciodată, nu-mi dă şansa să fiu dintr-o anume provincie a României. M-am născut în Râmnicu Vâlcea, dintr-o mamă olteancă şi un tată basarabean, am trăit marea majoritate a anilor copilăriei în Or.Victoria, lângă Făgăraş. Ca oricare poet, şi mie îmi place să fabulez . Localitatea în care m-am născut în judeţul Vâlcea se numeşte Sirneasa. Cum este sat de ciobani, cred că este legat foarte serios de localitatea braşoveană Şirnea şi s-ar putea ca aceea care s-a aşezat pe pământurile mănăstirii Hurezu să fii fost o şirneasă care avea turme de oi şi de vaci, le-a dus acolo şi aşa s-a construit vatra comunei Sirneasa în care m-am născut. Iată şi un motiv deosebit de a considera că n-am altă şansă decât să fiu român şi, cu atât mai mult, să ştiu că nu fac altceva decât să reparcurg drumul unui dumnezeiesc personaj, Anton Pann, care a avut de pătimit din pricina iubirilor şi la Râmnicu Vâlcea şi la Braşov.

NICIODATĂ N-AM CREZUT CĂ SUNT ALTCEVA DECÂT UN ŢĂRAN AUTENTIC

Adrian Munteanu : Dacă nu este un pseudonim literar, atunci cum se explică potrivirea sonorităţilor acestui nume cu încercarea sublimă de a lăsa un semn al trecerii dumneavoastră pe această “ ţărnă”,”ţărână”, prin cel mai frumos dintre gesturile posibile : gestul poetic ?

George Ţărnea : Niciodată n-am crezut că sunt altceva decât un ţăran autentic. Trăiesc şi scriu cu sentimentul ţăranului. În clipa în care scrisul poeziei păstrează ritualul, seriozitatea, disperarea şi dragostea ţăranului faţă de muncile pământului, atunci înseamnă că îţi faci datoria faţă de menirea ta omenească pe pământ. Eu cred că menirea mea a fost aceea de poet, că n-aş fi putut face altceva mai bine. Nu spun că ceea ce faci ca poet trebuie să fie luat sub semnul perfecţiunii, dar cred că aşa am izbutit să fac cel mai puţin rău semenilor mei.
Un gând aruncat la sfârşit, pentru toţi iubitorii gestului poetic : dacă într-o dimineaţă sunteţi mai fericiţi, mai bucuroşi, cu toate cele care vi se întâmplă rău, ei bine, asta înseamnă că este şi din pricina poeziei şi din pricina poeţilor.