Cine este fara teama?

Cine-şi iubeşte duşmanii este fără teamă şi fără de prihană. Adică fără greşeală.

Spre eternitate

Strange-ma aproape de tine,de visele tale care stiu sa zboare in inaltime si pana in strafundul inimii.Strange-ma,imbratiseaza-ma,lasa-ma sa te respir.Priveste-ma cu ochii inimii tale simple si imprima in mintea mea iubirea ta ,cu un suras.Calca in picioare tristetea mea,las-o sa ramana la pamant,praf peste praf.
Deseneaza un curcubeu pe intunericul momentelor pe care nimeni nu le poate intelege.Si du-ma in inaltime unde soarele surade departe de umbrele obscure.Asculta-ma si strange-ma cat de tare poti,si arata-mi inca o data lumina pe care numai tu o ai inauntrul tau...pentru ca ma IUBESTI...O iubire care stie sa-mi arate infinitul!

Daruieste altora

Daruieste altora


Primeste in inima ta suferintele,
nevoile celui care iti sta aproape.

Daruieste altora lumina pe care
nu o ai,puterea pe care nu o detii,
speranta pe care o simti ca tremura
in tine,increderea de care esti lipsit.
Ilumineaza-i din intunericul tau.
Imbogateste-i cu saracia ta.

Daruieste un zambet
cand tu simti nevoia sa plangi,
fa sa se nasca seninatatea
din furtuna pe care o ai in tine.
"Uite,ceea ce nu am iti daruiesc."
Acesta e paradoxul tau.

Iti vei da seama ca bucuria
putin cate putin va intra in tine,
va invada fiinta ta,
va deveni cu adevarat a ta
in masura in care o vei darui
altora.

(Alessandro Manzoni)

Crestin

CREŞTIN

Omenie

,,Iubiţi-i pe duşmanii voştri!’’
Aceste cuvinte ne-au fost date de Iisus Christos, ca cea mai puternică pavăză împotriva întunericului. Dar...le-am înţeles noi cu adevărat? Poate unora dintre noi li se pare imposibilă împlinirea lor fidelă; căci atât de uşor ne supărăm pe ceilalţi pentru fleacuri, pentru o privire, pentru o remarcă…darmite pentru grave prejudicii aduse trupului şi sufletului…
Şi totuşi, Iisus Christos nu putea cere imposibilul de la om. Dimpotrivă, ceea ce El ne-a dat cu aceste cuvinte este calea spre adevărata omenie, de care acum suntem lipsiţi. Căci care creştin, care om de pe Pământ trăieşte cu adevărat, în viaţa de zi cu zi, împlinirea acestor cuvinte? Aproape orice om care vrea să fie sincer cu el însuşi este nevoit să recunoască tristul adevăr: că nici măcar pe aproapele său nu-l iubeşte aşa cum vrea Iisus Christos, darmite pe duşmanul său...
Cât de departe suntem noi, creştinii, de acest ideal strălucitor...În schimb ne certăm mereu între noi, a cui dogmă este mai adevărată...Oare nu este ciudat că există atâtea dogme creştine, când Iisus Christos este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor creştinilor? De ce se contrazic între ele dogmele bisericii catolice, ortodoxe, protestante, baptiste şi multe altele, fiecare pretinzând că deţin adevărul adevărat? De ce există atâtea biserici pe Pământ când în Cer există una singură?
Şi totuşi, acest ideal poate fi atins, trebuie să fie atins de oricine vrea să fie într-adevăr om. Esenţa creştinismului constă în a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Dar aceasta este de fapt însăşi definiţia omeniei; este un adevăr universal valabil, care nu se referă doar la o dogmă creştină sau alta şi nici măcar la o religie sau alta; căci Adevărul se află dincolo de religii...El se referă la condiţia omului în Creaţie. Dar câţi oameni se pot lăuda că trăiesc astfel? Şi dintre ei câţi sunt creştini? Noi, creştinii, suntem convinşi că vom fi mântuiţi de vreme ce credem în Iisus Christos. Dar a crede în El înseamnă a crede că este posibil să trăieşti cum spune El; mai mult , înseamnă a trăi în mod veritabil cum spune El. Cine trăieşte astfel?
Avem pretenţia la mântuire, dar ne lipseşte umilinţa.
Poate că există musulmani, budişti sau hinduşi mai creştini...decât creştinii. Dacă un om trăieşte conform acestui principiu, el merge pe Cale, chiar dacă nu a auzit niciodată de Iisus Christos şi nu ştie cine este El. Când ne vom părăsi trupurile de carne şi vom ajunge în Cer, nu vom fi judecaţi după religia pe care o avem, ci după cât de luminoşi sau întunecaţi suntem.
Cu toţii am auzit expresia ,,fără teamă şi fără de prihană’’. Dar noi considerăm că numai personajele din basme pot fi astfel şi nu omul modern în viaţa de zi cu zi.
,,Omul e supus greşelii’’, se spune. Cu alte cuvinte, omul e supus întunericului. Şi cum nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni...
Greşeala e considerată ceva firesc. Păcatul e considerat o stare normală. Expresia ,, fără teamă şi fără de prihană’’ e considerată desuetă, iar starea pe care o exprimă-imposibil de atins.
De ce nu invers?
Cândva, sufletul meu cânta. Cineva mi-a auzit cântecul sufletului şi m-a întrebat: ,,Sufletul tău cântă. De ce cântă?’’
De ce nu?
De ce nu inversăm luminile? De ce nu punem sus ce e jos acum? Doar aşa ne lăsăm spiritul să zboare spre Lumină…De ce ne lăsăm mintea să coboare în întuneric? Dacă punem mintea mai presus de spirit, vom fi mereu prizonierii ei. În închisoarea minţii domneşte întunericul. Mintea nu e în stare să intre în legătură cu Lumina; frecvenţele minţii sunt frecvenţele materiei. Neputând intra pe frecvenţele spiritului, considerăm că nu există.
Cine-şi iubeşte duşmanii este fără teamă şi fără de prihană. Adică fără greşeală. Adică el nu mai face decât, eventual, greşeli fără de voie.
A fi fără greşeală este o stare normală. Păcatul este nefiresc.
Nu este nevoie de rău ca să fie bine.
Am auzit creştini convinşi de adevărul credinţei lor, care consideră că răul e necesar din moment ce-l îngăduie Dumnezeu. Ba chiar că...,,răul e necesar ca să contrabalanseze binele.’’Cei care cred astfel sunt oare doritori de echilibru? În acest caz, axa înţelepciunii lor e foarte scurtă...Doar cel care renunţă să se pună pe sine în centru poate să bea din Fântâna Înţelepciunii. Atunci lumina se va afla în centrul său; el va trăi mereu în miezul lucrurilor şi de-acolo va recunoaşte Adevărul. Ce nevoie avem de axa propriei înţelepciuni când Lumina există?
Răul nu este necesar. Răul e inutil.
Nu era nevoie ca arhanghelul să devină Lucifer. Existenţa lui nu se justifică.
Vocea mea interioară îmi spune să nu facem ca el. Să nu încercăm să justificăm răul. El pătrunde în Creaţie pentru că noi încercăm să-l justificăm. Făcând asta, nu i ne putem opune. Nu ne putem dezlega de el.

,,Misterul Lucifer’’

Lucifer I s-a opus lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne opunem răului.
Abd-ru-shin a scris în lucrarea ,,În Lumina Adevărului-Mesajul Graalului’’ o prelegere despre Lucifer. Din Mesajul Graalului aflăm că Lucifer este ,,originea principiului greşit, punctul de plecare şi forţa lui propulsoare.’’
,,Câmpul de acţiune al acestui principiu greşit este Creaţia materială.
Numai în Materialitate se întâlnesc manifestările Luminii şi cele ale Întunericului, deci cele două principii contrarii, şi influenţează constant sufletul uman în timp ce acesta trece prin Materialitate pentru a se dezvolta. Pentru sufletul uman este decisiv căruia din cele două principii se dăruieşte mai mult după propria dorinţă, decisiv pentru înălţarea sa spre Lumină sau coborârea spre Întuneric.
Prăpastia care se află între Lumină şi Întuneric este enormă. Ea este umplută de Creaţia Materialităţii, care este supusă trecerii formelor, deci descompunerii formelor existente în timpul respectiv şi formării din nou.
Deoarece, după Legile, pe care Voinţa lui Dumnezeu Tatăl le-a pus în Creaţie, un ciclu poate fi considerat ca fiind complet şi împlinit doar atunci când la sfârşitul său se reîntoarce în origine, şi cursul unui spirit uman poate fi privit ca împlinit doar atunci când se reîntoarce în Spiritual, pentru că sămânţa sa a pornit din acesta.
Dacă el se lasă dus în altă direcţie, spre Întuneric, atunci el se expune pericolului de a fi tras în adâncime peste limita extremă a cursului său normal şi atunci riscă să nu mai regăsească drumul spre înălţare.’’
,,...şi din acest motiv va fi dus continuu în ciclul uriaş al Creaţiei materiale, până ce la urmă va fi tras în descompunere împreună cu materia...’’
,,Descompunerea dizolvă atunci personalitatea lui spirituală ca atare, câştigată în peregrinarea sa prin Creaţie, astfel încât el suferă moartea spirituală şi este dispersat până când devine sămânţă spirituală primordială.
Lucifer însuşi stă în afara Creaţiei materiale, deci nu va fi tras în descompunere, aşa cum li se întâmplă victimelor principiului său; căci Lucifer este veşnic. El provine dintr-o parte a Sferei Divin-Substanţiate. Conflictul a apărut după începutul formării a tot ce este material. Trimis pentru a sprijini spiritualul-substanţiat în materie şi pentru a-l promova în dezvoltare, el nu şi-a împlinit această misiune în concordanţă cu Voinţa creatoare a lui Dumnezeu Tatăl, ci a ales alte căi decât cele desemnate lui prin această Voinţă creatoare, căi provenite dintr-o voinţă care i-a venit în timpul activităţii sale în Materialitate.’’
,,Ispitirea din Paradis descrisă în Biblie, arată efectul introducerii principiului lui Lucifer, prezentând metaforic cum el caută să încerce prin ispită tăria sau statornicia perechii umane, pentru ca la cea mai mică ezitare să o împingă fără milă pe calea nimicirii.’’
,,Dar aplicarea de către Lucifer a acestui principiu lipsit de iubire, prin natura lucrurilor a trebuit în mod evident să-l separe tot mai mult pe Lucifer de Voinţa iubitoare a Creatorului Atotputernic, şi prin aceasta Lucifer şi-a provocat despărţirea sau izgonirea din Lumină şi astfel i-a adus căderea tot mai adâncă. Lucifer este unul, care s-a despărţit singur de Lumină, ceea ce este identic cu o izgonire.’’
,,Lucifer poate într-adevăr numai să ademenească. Însă omul ca atare stă mai stabil decât el în Creaţia materială, şi de aceea cu o şi mai mare siguranţă şi putere decât orice influenţă cu care Lucifer ar putea vreodată să-l lovească. Fiecare om este prin aceasta atât de protejat, încât pentru el este o ruşine înzecită dacă se lasă ademenit de această forţă mult mai slabă în comparaţie cu el. El ar trebui să ia în considerare faptul, că Lucifer însuşi stă în afara Materialităţii, în timp ce el este înrădăcinat stabil în terenul pe deplin cunoscut lui.
Pentru exercitarea principiului său, Lucifer este silit să-şi folosească doar trupele auxiliare, trupe constând din spirite umane căzute pradă tentaţiilor.
Însă şi acestora, fiecare om care aspiră spre înalt nu le este doar pe deplin egal, ci mult superior în tărie. Un singur act serios de voinţă ajunge pentru a face să dispară fără urme o armată întreagă din aceştia. Presupunând că aceştia nu găsesc cu ademenirile lor nici un ecou sau răsunet de care să se poată agăţa.
Lucifer ar fi de fapt pe deplin neputincios, dacă omenirea s-ar strădui să recunoască şi să respecte Legile primordiale date de Creator. Însă din păcate oamenii prin felul lor actual de a fi, cad tot mai mult pradă principiului greşit, şi de aceea vor trebui de asemenea să piară în cea mai mare parte.’’
,,Acest principiu este împotriva domniei Iubirii divine, de a cărei binecuvântare vor avea parte oamenii în cursul lor prin Materialitate. Dacă oamenii ar aspira simplu spre această Iubire divină, atunci ei ar fi dintr-o dată pe deplin invulnerabili faţă de orice tentaţie a lui Lucifer, iar el ar fi despuiat de toate grozăviile, pe care spiritul uman le ţese în jurul lui.’’
Aşa cum spune Abd-ru-shin, originea lui Lucifer se află în Sfera Divină. De aceea Lucifer e veşnic. Odată ce voinţa lui s-a opus lui Dumnezeu Tatăl, Acesta nu l-a putut aneantiza pur şi simplu. E ca în parabola în care habotnicii religioşi sunt întrebaţi: ,,Dacă voi credeţi că Dumnezeu poate orice, atunci ce credeţi...poate El crea un bolovan pe care să nu-l poată ridica?’’
Dumnezeu nu poate orice: El nu poate fi imperfect, căci El este Însăşi Perfecţiunea. Iar Perfecţiunea nu se schimbă. E imuabilă.
Ca fiinţă cu originea în Divin, Lucifer există în afara Creaţiei. El îşi poate trimite falsul principiu în Creaţie prin oameni, care sunt nişte creaturi. Dacă nu ar exista oameni care să justifice răul, Lucifer nu ar avea nici o putere în Creaţie. Noi îl facem puternic. Dacă am considera păcatul nefiresc, aşa cum este de fapt, prin cine s-ar mai putea manifesta? Lucifer ar rămâne în continuare Lucifer. Dar Prinţul Întunericului n-ar mai avea supuşi iar lumea ar scăpa de influenţa lui nefastă.
Ce defineşte un prinţ? În cazul omului, nobleţea sufletească. În cazul lui Lucifer, supuşii lui...
Bineînţeles că nu putem scăpa dintr-o dată de toată mizeria pe care am adunat-o în suflete. Dar până şi drumul spre Cer începe cu primul pas. Şi primul pas este o priză de conştiinţă.
De ce nu?
Cândva, sufletele noastre cântau…Ce justificare avem să nu mai cânte?

Alegerea

,,Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni’’ne-a spus Cel Care i s-a opus lui Lucifer.
,,Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, schimbă pietrele în pâine’’, I-a spus tentatorul.
De ce nu a făcut-o? Pentru că nu putea să o facă. Nu putea să schimbe Legea. El a venit să împlinească Legea, nu să o schimbe. Cel cu adevărat bun nu poate face rău. Nu poate ieşi din cadrul Voinţei lui Dumnezeu.
Iar Voinţa Tatălui este ca omul să aleagă singur ce vrea să devină: piatră sau pâine. Şi, odată dăruită libertatea acestei alegeri, omul o poate folosi aşa cum vrea el: corect sau greşit. Iar dacă o foloseşte greşit, nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu o mai poate schimba…
Iată ce înseamnă ,,să nu ne împotrivim răului’’. Călăul alege greşit. Martirul nu se împotriveşte acestei alegeri, pentru că îi respectă liberul arbitru. Deşi numai de libertate nu poate fi vorba; căci liber înseamnă dezlegat de rău…
Suntem consecinţa alegerilor noastre.,,Nu contează calităţile pe care le avem, ci alegerile pe care le facem’’(am auzit această frază într-un film; uneori mesaje profunde apar de unde nici nu te-aştepţi…)
Nu a fost Voinţa Tatălui ca Iisus să moară pe cruce; a fost voinţa călăilor săi, pe care Tatăl i-a înzestrat cu liberul arbitru. Crucificarea Iubirii lui Dumnezeu pe Pământ a fost şi va rămâne cea mai monstruoasă crimă din istoria omenirii. Rugămintea lui Iisus: ,,Îndepărtează paharul acesta de la mine, Doamne...’’înseamnă de fapt ,,Luminează-i pe călăii mei, ca să-şi schimbe voia...’’Recunoscând că ei au ales, a adăugat: ,,Dar facă-se Voia Ta!’’, adică:,,Mă supun Voinţei Tale, care ai înzestrat creatura umană cu liberul arbitru...’’
Oricine face alegeri greşite, împotriva Voinţei lui Dumnezeu, se află în beznă. El nu este conştient de sensul vieţii...
În fiecare moment, în fiecare clipă a vieţii noastre, noi facem o alegere: de la micile alegeri ale vieţii de zi cu zi, până la ultima, marea alegere, pe care fiecare dintre noi va trebui să o facă, o dată pentru totdeauna...Iar alegerile noastre sunt de două feluri: corecte sau greşite, bune sau rele. În urma lor se naşte copilul Creaţiei sau moare sufletul încetul cu încetul. Vorba din popor ,,O femeie nu poate fi doar puţin însărcinată; sau este sau nu...’’este adevărată în toate cazurile.
Pe firul vieţii se înşiră bile albe sau negre...Iar viaţa noastră este suma lor. Alegerile greşite trebuie corectate. Ele sunt vibraţii greşite, pe care noi le emitem în Univers şi nu pot fi corectate decât de noi înşine, prin vibraţiile opuse lor.
În Apocalipsă scrie despre cei care ,,şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului’’, care ,,Îi slujesc lui Dumnezeu zi şi noapte’’. Nu Iisus Christos ne spală rufele murdare, noi trebuie să le spălăm. Faptul că El le-a spălat picioarele ucenicilor săi a fost un act de graţie, care a simbolizat spălarea de păcate. Este adevărat că Iubirea lui Dumnezeu spală păcatele, dar numai când omul i se deschide, când el o primeşte în inima lui. Dar această ,,primire’’reprezintă cea mai severă cerinţă pe care Dumnezeu i-o face omului; căci, dacă nu ne golim vasul sufletului de mizeria adunată înăuntru şi nu-l spălăm bine ca să fie curat, nici nu putem primi în el Iubirea pe care Dumnezeu ne-o trimite.
A ne spăla hainele înseamnă a ne corecta în profunzimea sufletelor noastre, urmând Calea cea adevărată. Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat cum se merge pe ea.
El a murit pe cruce pentru Adevăr, din cauza noastră. El a pus cu sângele Său pecetea Adevărului pe întreaga Sa viaţă pământească pentru că nu a avut altă alegere.

Martirul, călăul şi victima

Ce alege martirul?
El se supune Voinţei Luminii, nu voinţei călăului; deşi nu vrea să fie martir…
Nici Lumina nu vrea martiri, ci numai oameni fericiţi, atât în Cer, cât şi pe Pământ. Martirul există din cauza călăului. Dacă n-ar exista călăi, n-ar exista nici martiri…Martirul se opune călăului, aşa cum binele se opune răului.
Dar există şi victima. Victima suferă şi ea din cauza alegerii călăului; dar este legată indubitabil de el cu lanţul păcatului.
Care e diferenţa esenţială dintre martir şi victimă? Martirul respectă alegerea călăului. El suferă din cauza acestuia, dar suferinţa lui e lipsită de ură; el îşi iartă călăul. El se roagă pentru duşmanul său, aşa cum s-a rugat Iisus Christos: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.’’În inima lui nu există nici reproşuri, nici resentimente. El este servitorul Luminii şi rege în regatul dinăuntrul său.
Iar persoana regelui e inviolabilă. Răul nu-i poate atinge fiinţa profundă, deşi îi poate martiriza trupul. Îi poate lua tot ce-i al lui pe Pământ şi nimic din ce-i al lui în Cer...
Victima îşi urăşte călăul. Ea nu-l iartă, pentru că nu vrea să-l ierte. Şi atunci se prăbuşeşte cu el în întuneric. Iertarea dezleagă victima de călău. Fără iertare, victima este doar cealaltă faţă a călăului...
De ce victima nu-şi iartă călăul? Pot exista milioane de justificări, toate false.Un singur răspuns e valabil: din lipsa iubirii…De ce face victime călăul? Pentru că nu ştie ce face. Nici victima, nici călăul nu cunosc sensul vieţii. Dacă l-ar cunoaşte, n-ar mai exista nici victime, nici călăi, nici martiri. Ar exista doar oameni fericiţi...
Cum ne-a spus El să ne rugăm?,,...Facă-se Voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ’’...
Iată cum principiul greşit leagă victima de călău şi pe amândoi de întuneric. Iată cum principiul corect leagă martirul de Lumină.

Lecţia necruţării

Naşterea din nou e dezlegarea de întuneric; de întunericul de care ne-am legat demult, în negura timpului.
Binele şi răul sunt în opoziţie ireductibilă. Acolo unde este unul, celălalt nu-şi află locul.
Binele şi răul au ceva în comun: necruţarea. Cu adevărat bun înseamnă necruţător cu răul. Şi invers.
Vocea mea interioară îmi spune să nu ne aşteptăm la îndurare din partea răului.Va încerca să ne distrugă cu orice preţ. Trebuie să învăţăm de la rău necruţarea şi să-l batem cu propriile lui arme. Dacă-i lăsăm cea mai mică portiţă de scăpare...va scăpa. Arta războiului se învaţă slujind pacea. Arta păcii se învaţă cu necruţare. Ni s-a spus: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.’’Acest lucru nu-l poate face decât un spirit treaz.
Doar cine reuşeşte să înveţe de la rău cea mai grea lecţie, se poate dezlega de el. Doar cine-şi iubeşte duşmanii a învăţat lecţia necruţării. Iată un paradox. Dar întâlnim multe paradoxuri pe drumul spre Înalt...
Iertând răul care ni se face personal, dovedim că ne iubim duşmanul; şi dovedim că ne iubim aproapele când suntem necruţători cu răul general. General, adică de peste tot. Din noi înşine şi din lume...
,,De mine n-ai să treci!’’
Aceasta e o replică dintr-un alt film. Gandalf cel Sur, călăuza celor care alcătuiau ,, Frăţia inelului’’s-a opus demonului de foc ce voia să-i tragă pe toţi în adâncuri...Era un bătrân înalt, puţin adus de spate, cu plete sure şi toiag în mână. Şi-a înfipt toiagul în pământ şi i-a strigat întunericului din toată fiinţa sa: ,,De mine n-ai să treci!’’După lupta cu demonul a devenit Gandalf cel Alb, căci părul i-a albit în luptă...şi nu numai părul. Iată cum apar mesaje profunde din lumea contemporană a ,,celei de-a şaptea arte’’.

Misterul Iubirii

Trăim pe Pământ ca să descifrăm un mister...
,,Crede şi nu cerceta!’’este o vorbă înşelătoare. Ar trebui să se spună ,,Cercetează şi convinge-te!’’Dar misterul vieţii depăşeşte posibilităţile minţii; el nu poate fi cercetat decât cu intuiţia, care pătrunde în miezul lucrurilor.
Mintea poate trece de coaja lor, dar nu va pătrunde niciodată până la miez.
Misterul vieţii va rămâne pentru minte un veşnic mister...Doar intuiţia îl poate descifra. Atunci el devine limpede ca lumina zilei.
Se spune ,,Nu judeca să nu fii judecat.’’Dar noi comparăm mereu cu o scară de valori tot ce ne iese în cale: un om, acţiunile lui, o întâmplare...pe noi înşine. Nu putem face altfel, pentru că acest proces ţine de natura umană. Omul învaţă despre bine şi rău prin comparaţii. Dar mintea judecă după aparenţe. Ea nu poate să pătrundă dincolo de ele. Doar spiritul poate, căci intuiţia judecă esenţa. Doar spiritul se află în posesia adevăratei Scări de Valori, cea cu majuscule. El compară tot ce întâlneşte cu Scara de Valori şi le judecă pe toate, încadrându-le în Lege sau înafara ei; căci nu poate altfel. Totul e să lăsăm spiritul să judece. Doar judecata lui e dreaptă; mintea se înşeală mereu... Ea judecă după propria ei axă a înţelepciunii, care este mai mare la unii şi mai mică la alţii, în funcţie de experienţa lor de viaţă... Dar funia minţii va fi mereu prea scurtă ca să ajungă la Apa Vie din Fântâna Înţelepciunii...De aceea toţi sunt lângă Fântână şi nimeni în Fântână...
Misterul vieţii e misterul Iubirii.
Voinţa lui Dumnezeu e Iubirea Lui. Omul e dator să-I cunoască Voinţa, căci altfel nu o poate împlini. Dar numai spiritul cunoaşte Voia Tatălui...Mintea trebuie să-l urmeze, transpunându-i în fapte cunoaşterea.
Şi într-un suflet negru se află o scânteie de lumină.
Lumina nu ne cere să iubim întunericul, ea ne cere să iubim tot ce este pur...iar scânteia luminoasă rămâne pură chiar şi în cel mai adânc întuneric. Nu vom reuşi să împlinim în noi cuvintele lui Iisus Christos dacă iubirea noastră nu va trece din întuneric spre lumină: ea trebuie să fie suficient de profundă ca să treacă prin defectele noastre spre ceilalţi; suficient de senină ca să treacă peste defectele lor spre scânteile de spirit...Căci iubirea nu trebuie să se poticnească în defecte. Dacă aşteptăm să iubim pe cineva fără defecte, nu vom iubi niciodată; şi dacă aşteptăm să devenim fără defecte ca să iubim, nu vom şti niciodată ce este iubirea...Adevărata iubire de la om la om conţine atât iubirea aproapelui cât şi a duşmanului; doar spiritul o cunoaşte, doar spiritul o poate dărui şi primi aşa cum se cuvine...
,,E mai bine să dai decât să primeşti’’, ni s-a spus. Dar noi aşteptăm atât de mult şi oferim atât de puţin...
Atunci când scânteia de spirit e cu adevărat îngropată în întuneric, omul nu percepe iubirea care se revarsă asupra lui; nu-i simte căldura şi el tremură de frig în el însuşi: el nu simte nici Iubirea lui Dumnezeu, nici iubirea aproapelui său, a celui capabil într-adevăr de iubire...
Aşa s-a întâmplat cu fariseii care L-au întâlnit pe Iisus: ei n-au recunoscut Iubirea, nu I-au simţit prezenţa binefăcătoare...Deşi Iisus i-a iubit pe duşmanii Săi, ei s-au dovedit incapabili să-I simtă Iubirea; nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu a putut schimba pietrele în pâine...Dar nu din vina Lui.
Aşa şi noi-nu trebuie să fim găsiţi vinovaţi că n-am iubit destul. Şi dacă ceilalţi se dezic de iubire, să nu fie din vina noastră...
Dar orice om care iubeşte aşa cum vrea El este un adevărat creştin, indiferent că-şi zice musulman, budist sau hindus aici pe Pământ.

Împărăţia De-o Mie De Ani

Orice creştin adevărat crede în Împărăţia De-o Mie De Ani. Ea va fi Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ şi poate fi numită Împărăţia Noului.
Ce va fi nou în ea?
Oamenii care vor locui acolo…Căci ea va fi alcătuită din oameni fără teamă şi fără de prihană, mai mari sau mai mici în spirit, mai mari sau mai mici pe Pământ; din oameni care s-au născut din nou, deşi unii vor fi mai mari decât alţii. Căci şi oamenii care s-au născut din nou trebuie să crească după ce se nasc, precum copiii…
De fapt, rostul copiilor este să devină oameni mari; rostul oamenilor mari este să devină precum copiii…
Indiferent de vârstă, religie, sex sau naţionalitate, cei care vor alcătui poporul lui Dumnezeu pe Pământ vor fi aşa cum oamenii n-au fost niciodată până acum: toţi pentru Unul şi Unul pentru toţi, umili vor învăţa iubirea. Vor face Voia Tatălui şi nu voia lor…şi Dumnezeu va fi cu ei.
………………………………………………………………………………………………
Dacă acestă lectură a conţinut pentru unii cititori chiar şi un strop de claritate, ei trebuie să ştie că Oceanul Clarităţii există cu adevărat. În el se poate oglindi fiecare, pentru a se recunoaşte pe sine şi raportul său cu Dumnezeu. Oglinda lui este Mesajul Graalului.

...in gradinile pe care nimeni nu le stie...

Si cat de aspra-ti este pielea ,
Un frig mare iti patrunde inima,
iar lacrima din ochi se chinuie sa cada...
pana si ea!
De cat timp astepti acolo in colt
bucurii ce tie nu-ti apartin...
Acest timp inconciliabil pare ca joaca impotriva ta!
Iata cum ajungem noi,
inchisi in spatele unei ferestre
si-n suflet goi,
spectatori plini de malinconie,
de fericire imposibili...
Atatea drumuri amanate ,
valize goale de o eternitate!
Acea durere despre care tu nu stii ce e,
numai ea,nu te va parasi,vreodata!O,niciodata!
Si e un refugiu pentru tine
acel mod gresit de a fi.
Prea multa graba ca sa cresti
ai tu!
Nu se mai fac miracole,
acum nu!
Nu intoarce capul cand vezi
cum trec "papusile"!
Nu atinge pilulele!
Acea sora are un caracter foarte frumos,
stie ce inseamna a lucra cu suflete!~
Ti-as darui ochii mei,
ca sa vezi ceea ce tu nu vezi!
Energia,veselia,
pentru a-ti smulge din nou surasurile!
Sa-ti spun da,mereu da,
si sa simti ca zbori cu adevarat...
unde vrei,unde stii,
fara sa mai simti vreo greutate !
Dar in gradinile pe care nimeni nu le stie
De-acolo cata splendoare vine...
E stapan respectul si desavarsita curatenia

RAI ŞI IAD

RAI ŞI IAD

Poveste cu tâlc

,,Un chinez bătrân şi-a dorit mult ca înainte de moarte să vadă cum e Raiul şi cum e Iadul. S-a rugat îndelung să i se-mplinească dorinţa şi, pentru că toată viaţa lui a fost un om blând şi pios, dorinţa i-a fost îndeplinită: sufletul lui a fost dus să vadă Raiul şi Iadul.
În Iad a văzut mese întinse, pline cu bucate minunate, care de care mai bogate şi mai îmbietoare. Şi oameni care şedeau în jurul meselor, la distanţă de ele, având în loc de tacâmuri nişte beţe lungi cu ajutorul cărora trebuiau să se hrănească. Dar nu reuşeau nicidecum… Erau tot timpul flămânzi şi grozav de furioşi; Iadul întreg răsuna de blestemele şi urletele lor, căci se sfârşeau de foame în faţa meselor îmbelşugate…
Apoi bătrânului chinez i s-a arătat Raiul. Iar el a făcut ochii mari de uimire: în Rai era aceeaşi situaţie!
Aceleaşi mese întinse, pline cu bucate minunate, care de care mai bogate şi mai îmbietoare. Şi oamenii şedeau în jurul meselor, la distanţă de ele, având în loc de tacâmuri nişte beţe lungi cu ajutorul cărora trebuiau să se hrănească. Dar în Rai era doar bucurie, fericire, armonie şi pace… Toţi erau mulţumiţi şi fericiţi. Plini de bucurie, ei se hrăneau unii pe alţii…’’
Această pildă este poate una din cele mai înţelepte poveşti ale folclorului chinez…
Care este diferenţa esenţială dintre Rai şi Iad?
Atitudinea. Atitudinea celor care locuiesc acolo... Starea lor interioară. În această poveste e vorba de aceeaşi situaţie, de aceleaşi împrejurări. Dar în Iad omul se lasă subjugat de ele, dominat de egoismul său. În Rai, omul domină împrejurările; spiritul se ridică deasupra lor, găsind mereu soluţia potrivită, cea pe placul lui Dumnezeu. Iar împrejurările nu pot decât să-l servească...
Am cunoscut un om care a fost prezent la fiecare slujbă de duminică, timp de peste patruzeci de ani...
Într-un timp, locul unde se ţinea slujba era situat la câţiva zeci de kilometri depărtare de locuinţa lui. Dar, fie vară, fie iarnă, acel om a fost mereu prezent la întâlnirea cu Cerul... Timp de peste patruzeci de ani, nu a lipsit nici măcar o dată; nu a fost niciodată atât de bolnav încât să nu vină; niciodată nu a trebuit să facă act de prezenţă în altă parte; nu i s-a stricat niciodată maşina în drum...
,,Un habotnic religios...’’a comentat cineva căruia i-am spus povestea lui. Oare?
Sau un om deosebit, pe care împrejurările îl serveau pentru că spiritul lui era liber? Liber de constrângerea materiei; un om care a reuşit să fie mereu acolo unde şi-a dorit… Când ştii unde vrei să ajungi, toate drumurile duc într-acolo.

Lampa fermecată

Poporul arab are mitul lămpii fermecate, care împlineşte orice dorinţă. Stăpânul ei este totodată şi stăpânul duhului ce slujeşte lampa, iar duhul deţine mari puteri atât în Cer cât şi pe Pământ. Cât ai bate din palme, duhul lămpii împlineşte dorinţele celui ce ştie să-l cheme la ordin... Oare această poveste nu are nici un tâlc ascuns? Poate îl găsim dacă inversăm luminile: dacă punem lumina Cerului deasupra strălucirii pământeşti...
Ne aflăm aici pe Pământ ca să trăim aşa cum ne place nouă? Sau ca să trăim aşa cum îi place Tatălui Nostru Ceresc?
De ce nouă ne plac lucruri care sunt urâte în Faţa Lui? Adevărul este că purtăm Raiul sau Iadul în noi înşine. Sau câte puţin din fiecare...
Am cerut dreptul la viaţă, dar am uitat să trăim.
Aici, pe Pământ, închişi în trupurile noastre de carne, trăim alături unii de alţii. Dar în interiorul nostru putem fi foarte departe unii de alţii: în Rai, în Iad, sau pe drumul dintre ele...
,,A fi sau a nu fi... iată intrebarea.’’ Cu toţii am auzit această frază memorabilă. Iisus Christos ne-a vorbit despre cei morţi pe dinăuntrul lor. Ei trăiesc pe Pământ în trupurile lor de carne, dar în sinea lor se află în cel mai adânc întuneric. A fi şters din Cartea Vieţii înseamnă cu adevărat ,,a nu fi’’; ,,A fi’’ înseamnă a fi scris în Ea, indiferent că te afli pe Pământ sau în lumea celor nevăzute...
Ne aflăm pe Pământ ca să învăţăm să trăim conform Legilor Creaţiei, conform Voinţei lui Dumnezeu. Cine găseşte sensul vieţii, găseşte lampa fermecată, care împlineşte orice dorinţă... Duhul ei e spiritul fiecăruia dintre noi. Atunci când ne lăsăm conduşi de el, facem doar lucrul potrivit la momentul potrivit. Cerem şi ni se dă... Căci spiritul nu cere plăceri materiale sau bunuri pământeşti, nici renume sau prestigiu, nici măcar împlinirea unei iubiri pământeşti sau sănătate trupească. Spiritul cere Lumina Adevărului... Aceasta e singura lui dorinţă legitimă. De cine depinde să i se-mplinească dorinţa? Oare câte mii de ani a fost spiritul prizonierul lămpii? Dar când spiritul e liber, el împlineşte dorinţele omului cât ai bate din palme. Lampa fermecată arde cu flacăra iubirii…
În Raiul dinăuntru nu trebuie să facem nimic deosebit. Acolo e vorba de simplul ,,a fi’’. Dar cea mai mică greşeală ne-alungă din el...Doar voinţa ne deschide Calea spre Rai, atunci când ea e una cu iubirea.
Expresiile populare ,,e ca un înger din Cer’’ sau ,,îi face viaţa un iad’’ ce sunt rostite în legătură cu unii oameni... nu descriu oare realitatea? Starea interioară a unuia sau altuia?
Căci în Raiul dinăuntru nu poate rămâne decât cel care ştie ce înseamnă ,,a servi’’… El vrea să slujească Lumina şi ştie că aceasta e cea mai mare fericire de care poate avea parte un spirit uman. Slujind Lumina, el îşi serveşte semenii; dar nu invers. Trăind conform acestei noţiuni, el găseşte bucuria şi bucuria îl găseşte pe el. Aşa cum spunea Vasile Andru: ,,bucuria e semnul că merge pe Cale’’.
…Sau Ioan Gyuri Pascu, atunci când a fost întrebat într-un interviu: ,,-Cum ştii că un om a evoluat? –Nu ştii. Simţi bucurie în preajma lui...’’
De aceea în Raiul dinăuntru e doar bucurie, fericire, armonie şi pace...
Dar să nu uităm că trăim pe Pământ şi e limpede ca lumina zilei că n-am făcut din el un paradis, dimpotrivă... De aceea trebuie să veghem mereu şi să ne rugăm neîncetat pentru a putea împlini în noi cuvintele ,,Precum în Cer, aşa şi pe Pământ’’.

Serviciul îngerilor

În cartea sa numită ,,Serviciul îngerilor’’, Joy Snell, care a fost toată viaţa ei infirmieră la patul bolnavilor, vorbeşte despre scene din lumea nevăzută pe care le-a putut contempla încă din timpul vieţii: ,,După cum mi-au povestit mie îngerii -spune ea- toate sufletele oamenilor trec după moarte într-o sferă ce corespunde propriei lor stări, în conformitate cu o lege căreia i se supun toate, legea gravitaţiei. Întotdeauna ele culeg ce-au semănat...’’
Iată ce relatează ea despre Rai: ,,Locuitorii grădinilor cereşti se află pentru totdeauna în posesia unei mari bucurii, ca stare permanentă a fiinţei lor. Aş dori să am capacitatea de a descrie, astfel încât şi alţii să poată înţelege, minunata gingăşie, altruismul şi puterea spirituală a tuturor celor pe care i-am întâlnit acolo...’’
Cât despre Iad: ,,Am ajuns la marginea unei păduri mari. Aici domnea o lumină cenuşie, mohorâtă şi ceţoasă, ca atunci când soarele stă ascuns după norii încărcaţi de ploaie. Pădurea îmi făcea o impresie deosebit de întunecoasă şi de apăsătoare. Printre copaci rătăceau sute de suflete, bărbaţi şi femei de toate vârstele. Ce deosebire faţă de cei din grădina cerească! Acolo fiecare faţă radia pace şi fericire; dar aici toate feţele exprimau mizerie şi adâncă nelinişte, precum şi o totală lipsă de speranţă. În timp ce grădina cerească răsuna de cântece de slavă, aici se auzeau doar plânsete şi gemete din mulţimea sufletelor nefericite. Toate păreau să caute necontenit ceva, ce nu puteau găsi...’’
Căci atât Raiul cât şi Iadul sunt în esenţă stări interioare.
Însă abia după ce ne părăsim corpul ele ne copleşesc cu evidenţa lor...
Iată cuvintele celui ce i-a fost călăuză pe drumul ei spiritual:
,,- Ce ai văzut tu pe acele feţe luminoase apare doar la cei care au dobândit adevăr, cinste şi corectitudine în felul lor de a fi-acel fel de a fi pe care oamenii îl ţin ascuns, dar care îi este totuşi cunoscut lui Dumnezeu-precum şi simplitate în hotărîre şi dăruire decisă în slujba Lui, a Dumnezeului mare şi bun, indiferent de măsura în care acest lucru devine conştient.
Căci sub pretextul de a-L sluji, de a-I împlini Voinţa, oamenii caută mult prea des să-şi împlinească dorinţele lor. Cu o mână vor să se ţină de El, în timp ce cu cealaltă se agaţă de lucruri pământeşti, lipsite de valoare. Concepţia lor este ambiguă. Fidelitatea le este străină. Ei pot eventual să-i inducă pe alţii în eroare, dar mai ales se înşeală pe ei înşişi, lucru ce este fatal evoluţiei lor spirituale; dar pe Dumnezeu nu pot să-L înşele. Străduiţi-vă să dobândiţi o dăruire deplină în gândire fidelă, cuvinte şi fapte. Atunci se ridică sufletele voastre peste lucrurile ce le trag în jos, le întunecă privirea şi vor să le răpească lumina Dragostei lui Dumnezeu. Atunci veţi fi atât tu, cât şi cei care vor să înveţe de la El, îndrumaţi în domeniul spiritual. Dezvoltaţi-vă obiceiul de a asculta acea voce gingaşă, ascunsă, ce se adresează sufletului vostru şi care are ca efect o conducere sigură prin îndrumarea acordată. Atunci veţi crede în măsura în care aţi primit îndrumarea.’’
De asemenea Emanuel Swedenborg, filozof şi om de ştiinţă suedez, personalitate politică de seamă a vremii sale, a avut, în cea de-a doua jumătate a vieţii, o serie de viziuni care şi-au pus amprenta asupra concepţiei lui despre Univers. Uneori înfricoşat, alteori plin de entuziasm, el a lăsat lumii numeroase scrieri teologice, printre care una numită ,,Rai şi Iad’’.
El scria:,,Deşi trăieşte în lumea fizică, o anumită persoană se află în interiorul ei , adică în ceea ce priveşte sufletul său, printre cei care au o natură asemănătoare, fie ei şi îngeri. O astfel de persoană poate chiar vorbi cu ei...În vremurile de demult oamenii făceau deseori acest lucru.’’
Şi totuşi, nu este atât de greu de aflat cum e Raiul şi cum e Iadul, chiar şi în zilele noastre...Este destul să devenim atenţi la mişcările vieţii noastre interioare, care ne poate convinge prin experienţă trăită de existenţa reală a Raiului şi Iadului, încă în timp ce ne aflăm pe Pământ. Dacă inimile noastre au fost cuprinse vreodată de tristeţe şi disperare amară, de lipsa paralizantă a încrederii în sine, dacă am fost copleşiţi vreodată de gânduri negre sau agitaţie febrilă, de îndoieli şi resentimente, poate chiar de aprigă mânie, dacă am cârtit vreodată împotriva unui destin aşa-zis nedrept, atunci poate că am aflat cum e Iadul...
Iar dacă inimile ne-au tresăltat vreodată de bucurie şi minunată fericire, dacă am trăit vreodată acea iubire profundă pentru semenii noştri, care ne face să fim una cu ei, dacă am perceput valurile de vibraţii care vin spre noi din Univers şi legătura indestructibilă dintre întreg şi parte, dacă inimile noastre au debordat vreodată de recunoştinţă adâncă şi vie mulţumire pentru graţia de a putea exista...ei bine, dacă ne-am simţit vreodată, chiar şi pentru câteva clipe, în al nouălea cer, poate chiar am fost acolo...
Iată cum ne creeăm noi înşine colţul de Rai sau colţul de Iad în care vom locui după moarte...
E adevărat că Tatăl Ceresc a creat Raiul pentru ca fericirea de acolo să poată fi savurată conştient de toţi cei care cunosc sensul vieţii; dar tot atât de adevărat este că noi înşine am creat Iadul atunci când am pierdut Calea ce duce spre Rai...Raiul şi Iadul sunt populate de cei asemenea nouă: luminoşi sau întunecaţi, aşa cum suntem noi înşine în realitate. Trupul de carne e trecător; sufletul e viu sau mort; iar scânteia de spirit e nemuritoare... Ceea ce noi construim în jurul ei prin trăirile noastre din viaţa de zi cu zi alcătuieşte personalitatea noastră spirituală. Dar nu toţi suntem copiii lui Dumnezeu, ci doar aceia dintre noi care se dezvoltă conform Voinţei Lui.
Căci scânteia de spirit a plecat din planul spiritual în materie ca să rodească iubire. Şi, asemenea unei seminţe care are nevoie de pământ, de apă, de soare şi aer ca să se dezvolte într-un copac roditor, scânteia de spirit are nevoie de experienţele trăite în materie ca să devină un spirit matur conştient de sine. Abia atunci poate vibra la fel cu planul din care a plecat cândva în stare inconştientă, planul spiritual sau Împărăţia Cerului. Drumul de la inconştienţă la conştiinţa de sine trece obligatoriu prin materie, iar Pământul este o şcoală a vieţii, în care fiecare este lăsat să evolueze după cum doreşte. Sau să involueze...Iar apoi vine culesul roadelor.

Mesajul Graalului

Acestea sunt câteva reflecţii despre Rai şi Iad, inspirate din scrierile amintite, dar mai ales din lucrarea ,,În Lumina Adevărului-Mesajul Graalului’’de Abd-ru-shin.
Ea vorbeşte despre condiţia universală a omului în Creaţie şi poate fi numită ,,Cartea raporturilor’’sau ,,Cartea legăturilor’’, căci arată cu cea mai mare claritate raporturile omului cu Creatorul său şi cu Universul creat de Acesta. Cunoaşterea autentică a întregului se răsfrânge din fiecare cuvânt scris de Abd-ru-shin, iar cel care caută cu adevărat găseşte în paginile ei răspunsuri la toate întrebările sale. Căci Mesajul Graalului este luminosul Far şi Toiagul de nădejde al drumeţului care străbate Creaţia, din planurile materiei până sus, în Împărăţia Cerului.
Iată ce spune autorul lui:
,,Când oamenii văd imagini care vor să redea viaţa din aşa-numitul Iad, ei trec pe lângă ele dând din umeri cu un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate plin de milă şi cu gândul că numai o imaginaţie bolnavă sau o oarbă credinţă fanatică ar putea născoci astfel de scene. Rar va exista cineva, care va căuta chiar şi cel mai mic grăunte de adevăr în acestea. Şi totuşi, cea mai monstruoasă imaginaţie abia ar putea compune o imagine care, prin ceea ce exprimă, se apropie de chinurile vieţii în regiunile întunecate.
................................................................................................................................................
Astfel, regiunile întunecate sunt manifestări ale principiului, pe care Lucifer caută să-l introducă. Ciclul etern al Creaţiei se roteşte şi ajunge în acel punct, în care începe descompunerea, în care tot ce este material îşi pierde forma, pentru a reveni la sămânţa originară, şi pentru ca în continuarea rotirii să producă noi combinaţii, noi forme cu putere proaspătă şi teren virgin. Ceea ce până atunci nu s-a putut desprinde de materia densă şi de materia fină, pentru a lăsa în urmă tot ce este material, trecând peste cel mai înalt, mai fin şi mai uşor hotar, intrând în Sfera Spiritual-Substanţiată, aceea va fi tras inevitabil în descompunere, fapt prin care forma şi personalitatea le vor fi distruse. Abia aceasta este atunci osânda veşnică, ştergerea a tot ce este personalitate conştientă!
………………………………………………………………………………………………
Şi în regiunile Luminii fiecare suflet uman, dependent de constituţia corpului său material- fin, va găsi specia omogenă, deci oameni de aceeaşi natură. Deoarece numai ceea ce este cu adevărat nobil, binevoitor, este în stare să aspire în sus, liber de poftele josnice, acel suflet uman va întâlni ca specie omogenă a sa numai ceea ce este nobil. Faptul că locuitorul unei asemenea regiuni nu are de suferit chinuri, ci savurează doar binecuvântarea care porneşte de la el însuşi şi de la cei nobili de aceeaşi specie, se simte astfel fericit şi la rândul lui trezeşte şi el bucurie în alţii prin activitatea sa, împărtăşindu-se din această bucurie, este uşor de înţeles. El poate spune, că umblă în tărâmul celor fericiţi, deci al celor care se simt fericiţi.
Astfel încurajat, bucuria sa pentru ce este pur şi sublim va creşte mereu mai puternică, înălţându-l din ce în ce mai mult. Pătruns de această intuiţie, corpul său material-fin va deveni tot mai fin şi mai puţin dens, astfel încât strălucirea nucleului spiritual-substanţiat pătrunde tot mai mult corpul material-fin, până ce în final cad şi ultimele firicele ale acestui corp, topindu-se parcă în flăcări, fapt prin care spiritul uman desăvârşit şi conştient , devenit personal, în specia sa pe deplin spiritual-substanţiată poate trece limita spre Sfera Spiritual-Substanţiată. Abia astfel el păşeşte în Împărăţia Eternă a lui Dumnezeu Tatăl, în Paradisul netrecător.
Aşa cum un pictor nu poate reda într-o imagine chinurile adevăratei vieţi din regiunile întunecate, el nu poate descrie nici încântarea, care se află în viaţa din regiunile Luminii, chiar dacă aceste regiuni aparţin încă de lumea material-fină trecătoare iar limita spre Împărăţia Veşnică a lui Dumnezeu Tatăl încă nu a fost trecută.’’
Căci încântarea este starea firească a celor ce trăiesc printre îngeri. Dar există şi...

Teama de Rai

În cartea sa ,,Despre îngeri’’, Andrei Pleşu spune că omul care vede cu adevărat un înger are sentimentul că ,,îngerul e cumplit’’.Iar păstorii care au văzut cetele de îngeri şi alaiul luminos ce însoţea naşterea Fiului lui Dumnezeu pe Pământ...au căzut în genunchi de teamă. Teamă este ceea ce resimte omul în contact nemijlocit cu Adevărul, când se deschide faţă de acesta, fie doar pentru o singură clipă; căci el are instantaneu conştiinţa păcatului primordial, cu care s-a împovărat atunci când şi-a părăsit Dragostea Dintâi...
Dar Adevărul este hărăzit doar celor curajoşi... Şi care dintre noi ar putea sta, la nevoie, singur împotriva tuturor, aşa cum a făcut Cel care-a murit pe cruce pentru luminosul Adevăr…fiind El însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa?
Adevărul a trăit şi-a murit pe Pământ între cei doi tâlhari; tâlharul cel bun a ajuns în Rai, tâlharul cel rău a ajuns în Iad...
Există scăpare din Iad? Există. Doar de noi înşine nu putem scăpa...
Deşi frica de Adevăr pare tot atât de mare ca şi iubirea faţă de el, va trebui să alegem cândva, şi pentru totdeauna, ori iubirea ori frica; iar această mare alegere, ce ne trimite în uitare veşnică sau în veşnică pomenire...nu este alcătuită decât din micile alegeri ale vieţii de zi cu zi.
Teama de rai apare când vrem să scăpăm de noi înşine. Cum scăpăm de noi înşine?
Regăsindu-ne.
Atunci când vrem să servim, cei care servesc ne inspiră…Ei ne transmit că putem lucra oricând şi oriunde la desăvârşirea sufletelor noastre…Şi chiar dacă suntem încolţiţi de rău, trebuie să ştim că nici un suflet care aspiră cu sinceritate spre Lumina Adevărului nu se va pierde. Nu trebuie să uităm niciodată că…oricât de mare e Iadul, Raiul e şi mai mare!
………………………………………………………………………………………………
POEZII

Transfigurare

Când mintea tace,
Vorbeşte spiritul.
Apoi începe să cânte…
Bucuria e cel mai frumos
Chip al său.
Îmi ia ochii
Cu strălucirea lui…
Abia atunci ochii mei
Încep să vadă…
Când bucuria mă învaţă să fiu.

Regăsire

Am găsit Adevărul.
În Lumina lui,
Pe mine mă caut.

Teama de Rai

-Cine e El, mi-am întrebat inima,
Şi-n loc de răspuns, inima mea
I-a căzut la picioare…
Frica s-a dus în pustie…
Inima-n piept mi se zbate,
Neînfricată de Iad,
Temătoare de Rai.


Glasul inimii

Inima mea a trecut Prăpastia
Ce mă desparte de Rege.
Ea străluceşte şi bate
Doar pentru El.
Comoara mea e mai mare
Decât toate comorile lumii.
Vieţile mele sunt zile
Pe drumul spre Cer.
Punte nu este:
Drumul sfârşeşte în zbor.
Tăcerea e zborul
Şi glasul mă cheamă cu dor…

ALINA RUS