Din dragoste

Din dragoste

Bunul meu prieten suferă din dragoste. Vorbeste mult despre Ea, a slăbit, e nervos, nedormit si trist. Doar undeva, in spatele frunţii, ii mai ard ochii ca două candele, in rest pare că se stinge asemeni unui chibrit in furtună. E una dintre acele poveşti imposibile de iubire cu doi oameni care nu vor putea fi niciodată impreună, deşi nu-i desparte nici Oceanul, nici moartea, ci viata cu toate compromisurile si blestemele ei. Si Ea il iubeşte- sau, cel puţin, aşa ii place lui sa creada-  dar, ca de obicei, mai e un al treilea, un El de carton pe care soarta l-a decupat sub forma unui obstacol de netrecut şi de neinvins. Si, pentru ca nu poate fi cu Ea, acum şi niciodată, bunul meu prieten suferă din dragoste. Cumplit suferă, sărmanul de el!

Unde sunt lungile noastre seri impodobite cu sprituri de vară, in care vorbeam cu detaşare şi doar un pic, un pic de nostalgie despre adolescenţa născătoare de suferinţă, amor şi suferinţă din amor? Unde sunt râsul şi cheful, taxiul şi drumul? Le-au luat locul nesfârşite tăceri abia punctate, din pahar in pahar, de adânci oftaturi şi priviri infipte in pământul care soarbe insetat stropii vărsaţi in amintirea Ei. Cumplit suferă, sărmanul de el!

Ceva, o forţă neştiută, l-a impins departe de toate problemele lumii. Ii e totuna dacă e noapte sau zi, roşu sau verde, apa sau ţărm. Merge si plânge, vorbeşte şi râde, cântă şi urlă, şi toate in acelaşi timp. Deschide mail-ul ca un loz in plic, doar, doar s-o ivi norocul vreunui semn de la Ea, blestemă tăcerea telefonului şi imploră soarta să-i aducă in nări mirosul femeii iubite. Din când in când, răsturnat in patul prea mare şi prea gol, ii adulmecă urma ca un ogar rătăcit departe de casă. Nu vede filme, nici alte femei, fumează mult, mai mult, tot mai mult… Bunul meu prieten suferă din dragoste. E ciudat si ţeapăn ca un fluture cap-de-mort incremenit in insectar. Din când in când, pe furis, ii arunc priviri compătimitoare ca, deh, vorba aia, e şi el om la treizeci şi ceva de ani… Nu se face, mă-nţelegi? La vârsta lui, oamenii sunt departe de asta. Au familie si serviciu, imprumuturi la bancă, unu, doi sau chiar trei copii, grija ţevilor sparte, a şedinţelor de bloc sau a amantelor. Cui ii mai trebuie o dragoste tâmpită, ca la şaişpe ani, cu ore intregi vorbite la telefon şi vise erotice? După treizeci de ani, dragostea devine materială, ia forma unei activităţi cotidiene, nu mai e timp de suferinţă din amor. Totul trebuie aşezat, rânduit, planificat, inclusiv dragostea: zâmbet de dimineaţă, telefon la prânz, sex din trei in trei zile ( cu lungi perioade de abstinenţă din cauză de oboseală ori somn), mângâieri din aduceri aminte şi, neapărat, flori de ziua ei. Ce atâta suferinţă?!

Si totusi, bunul meu prieten suferă din dragoste. Ar face gesturi nebuneşti, s-ar sinucide pentru Ea, ar fugi in lume, şi-ar vinde fraţii, prietenii şi locul din rai. E pierdut! Geaba l-am târât in braţele femeilor neiubite din cârciumile oraşului, geaba i-am arătat valurile de sâni şi picioare revărsate pe străzi de căldura verii. E pierdut! Se vrea bărbatul unei singure femei şi, deşi ştie că n-o va avea niciodată, e incapabil s-o inşele. Prostul de el, a uitat gustul dulce-acrişor al amorului de o noapte, hazul nebun al aventurilor povestite la lumina sticlei de vin, libertatea lui care ne făcea şi pe noi, ceilalţi, să ne simţim mai departe liberi. E pierdut bunul meu prieten!

 Suferă din dragoste şi il privesc atent, ca pe relicva unui fost imperiu. Prin el se vede cel mai bine bătălia chinuitoare pe care am dus-o toţi, doar că el n-a pierdut-o încă. Noi, ceilalţi, am pierdut-o, bunii mei prieteni!

 Dilema, nr.529, 23-29 mai 2003.   

 ( Robert Turcescu )