Cand altruismul preia conducerea...

• 
• 

     "Intr-o noapte adanca si intunecoasa un om tragea sa moara. Se indrepta spre casa. Tot anul lucrase in padure, in munti, departe de satul sau. Lucrase fara intrerupere, fara ragaz, dar si asa nu reusise sa puna deoparte decat foarte putin. Totusi se hotara sa se intoarca acasa.

    Dar chiar atunci cand iesea din padure izbucni o furtuna puternica. Casa barbatului era inca la kilometri buni departare. Omul era sub un stejar, cand un fulger trasni copacul. Niste crengi cazura peste el. Fugi de acolo. Pierdea sange, ranit fiind la mana si la picior. Fugea prin ploaia cu grindina, de abia acoperindu-si capul cu mainile, departe de padurea unde izbucnise furtuna.

    Dupa multa alergatura, se prabusi la poalele unei stanci. Peretele se inalta amenintator, vertical. Intins pe pamant, patruns de ploaie, batut de grindina si de frig, omul isi pierdu orice speranta.

    Frigul care-l muscail facu sa-si accepte moartea. Se abandona aproape usurat in voia mortii. Il lua somnul: ultima placere, se gandi el.

    Dar pe neasteptate se auzi cristalin un behait. Behaitul il trezi din acel somn de moarte. Era un strigat in noapte. Parea cand aproape, cand departe.

    Un mielut pierdut in furia furtunii? Omul se scutura. El voia sa moara, dar mielutul?

    Mielutul behai din nou. Pe muribund il parasisera toate puterile si dorinta de viata. Totusi, mielutul avea nevoie de el.

    Behaitul i se paru omului ca o invocare. Si gasi puterea sa-si invinga oboseala si teama. Gandul ca ar salva micul animal, iar apoi s-ar fi intors sa moara, ii dadu putere. Incepu sa asculte.

    Mielutul incepu din nou sa behaie. Omul se lua dupa behait. Din cand in cand se oprea. Grindina ce-i ranea fata acoperea si glasul cel slab. Il auzi din nou. Aproape. In spatele unor tufe. Trecu printre niste uscaturi. Mielul nu era acolo. Totusi il auzi iesind din stanca.

    Printre boabele de grindina vazu o gaura in stanca. Behaitul de acolo venea. Se opinti si isi dadu drumul in pestera, unde mielutul zacea ranit intr-o balta. Il ridica. Il duse mai in fundul pesterii, la loc uscat. Il tinu strans la piept pentru a-l incalzi si simti cum si mielul il incalzea pe el, redandu-i viata. Petrecura noaptea impreuna infasurati in caldura.

    Dimineata, un soare bland patrunse in pestera si-i trezi pe barbat si pe miel. Omul il mangaie.

    Simti mica vietate tremurand de foame. Si pe el il cuprinse foamea, dar mai ales o dorinta infinita de a trai." (  Bruno Ferrero )