Spirit german

Când eram copilă, în oraşul în care locuiam era o bătrânică singură care îşi vindea merele din grădină în faţa porţii. De câte ori treceam cu tata pe lângă poarta ei, cumpăra mere. De câteva ori a cumpărat toate merele pe care le avea. Nu erau mere frumoase, erau mere obişnuite, chiar mici şi urâţele. 

Noi aveam o grădina mare cu pomi fructiferi, iar merele noastre putrezeau pe jos, de multe ori. Mai veneau cunoscuţi de-ai lui tata şi le luau ca să facă ţuică din ele. Eu nu mâncam mere din acelea fiindcă îmi plăceau doar golden şi bot de iepure, pe care tata mi le cumpăra din piaţă. 

Într-o zi, când tocmai trecusem pe lângă casa bătrânei și tata a cumpărat mere așa cum obișnuia, l-am întrebat de ce tot cumpără mere de la ea, dacă tot avem şi noi acasă şi nici măcar nu le mâncăm. 

„Ca să o ajutăm şi pe ea.”, mi-a spus tata. 

Nu îmi mai amintesc discuţia pe care am avut-o până acasă, dar îmi amintesc o frază pe care tata mi-a spus-o mie, sau poate şi-a spus-o lui, dar cu o tristeţe adâncă în glas: „Ar putea fi mama mea. Stă toată ziua în locul ăla să facă nişte bănuţi. N-are şi ea un copil să o ajute... Vezi, eu sunt norocos...” 

Anii au trecut, eu am crescut, iar tata a plecat la Cer. Într-o zi, m-am dus în oraşul meu natal să-i duc nişte flori lui tata... Nostalgia mi-a purtat paşii spre centrul oraşului, pe care nu îl mai văzusem de câţiva ani. Trecând și pe strada pe care avea acea bătrână casa, mare mi-a fost mirarea să văd că ea încă trăia şi încă vindea ceva în faţa porţii, dar nu mere, ci nuci. M-am apropiat cu emoție şi am cumpărat nuci de la ea, admirând-o. Mă legau de ea amintiri atât de dragi!
Avea același cântar vechi cu greutăți, doar mâinile ei îmi păreau mai îmbătrânite și mai nesigure. Și, așa cum a făcut mereu când ne punea în plus vreo două mere, mi-a pus și mie în plus câteva nuci. Am întrebat-o dacă îşi aminteşte de tata şi i-am spus cine eram. În loc de răspuns mi-a dăruit un zâmbet frumos, dar cu ochii înlăcrimaţi.
„Cum să îl uit, fata mea? Stai, te rog, aşteaptă-mă aici.”, mi-a spus.
Am aşteptat în faţa porţii şi, după câteva minute, bătrânica s-a întors cu un buchet de flori tăiate din grădina ei.
„Du-i de la mine florile astea! (mi-a spus). Ce om bun a fost!"
De atunci au mai trecut niște ani, iar eu, de câte ori merg în orașul meu natal, trec pe strada pe care locuia acea bătrânică și pe care mă plimbam adesea de mână cu tata. Pe bătrânică nu am mai văzut-o, poarta ei este mereu încuiată... dar pe tata, parcă îl simt încă ținându-mă de mână...

Nu ştiu dacă această poveste este frumoasă sau nu, nu ştiu dacă are un mesaj bun de transmis lumii, poate mă considerați prea siropoasă, dar pentru mine este o amintire foarte preţioasă, pe care am simţit nevoia să o împart cu voi... Cine știe, poate trezesc și în voi anumite amintiri...

Irina Binder

Tatal Irinei era de origine germana...Mai greu sa gasim romani care sa faca gesturi din astea. Mai greu. Dar putem totusi gasi si astfel de romani...