Poezia clipei ...

 Cânt ca privighetorile oarbe.
 Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.
 Atât de sus ne-nălţăm câteodată...
 Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată.

 Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
 aşa arde sufletul meu.
 Cred în zâne, în sfinţi şi minuni
 prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
 Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea
 îi bănuiesc uneori puterea,
 însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit
 îngerului lângă mine ivit.

 Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi,
 şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
 despre săraci, despre copii şi foame...
 Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
 întrezăresc cuvintele de foc,
 cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.

 Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu
 de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

 Cânt -Magda Isanos